Nu este, însă, o iarnă mai grea decat cele precedente, maximul fusese atins în anul 1924, când în 20 noiembrie stratul de zăpadă aşternută atingea o grosime de 91 cm, iar cantitatea maximă de zăpadă depusă într-un an rămâne cea din anul 1895, când se atinge valoarea de 235 cm. Dintr-un articol („Zăpada în Bucureşti” – inginer N. Vasilescu-Borcea ) din numărul de noiembrie-decembrie 1934  al revistei „Urbanismul” ( „Monitor al Uniunei Oraşelor din România” ce apare „sub îngrijirea Institutului Urbanistic al României”)  aflăm mai multe.

Capitala se împărţea la momentul respectiv în 4 sectoare: sectorul I (galben), sectorul II ( negru), sectorul III (albastru), sectorul IV (verde). Suprafaţa străzilor însumată pe toate cele patru sectoare „e de 7.058.557 mp. În care nu este cuprinsă şi suprafaţa arterelor de penetraţie care se ridică la 1.784.000 mp. Aşadar totalul general al suprafeţelor străzilor din întreg Municipiul Bucureşti este de 8.843.557 mp”.

În general, atât pentru trotuare, cât şi pentru suprafaţa carosabilă se foloseşte piatră cioplită, piatră bolovani, piatră calupuri, bolovani de râu, macadam şi pietriş. Raportat la total, procentul de suprafeţe asfaltate este destul de redus. Tot redusă este şi folosirea dalelor şi a pavelelor de bazalt sau a celor din granit. Exclusiv pentru trotuare sunt folosite uneori dale din beton.

Sectoarele, însă, aveau carateristici diferite şi un grad diferit de dezvoltare urbană. Unul dintre aspectele în care această dezvoltare inegală se citeşte este materialul din care este realizat pavajul străzilor şi trotuarelor.

Sectorul galben este singurul care nu are străzi sau trotuare din pământ. Tot aici găsim şi cele mai multe trotuare cu pavaj din dale de bazalt şi cea mai mare suprafaţă carosabilă asfaltată.

Sectorul negru şi sectorul verde se remarcă prin folosirea intensivă a granitului pentru pavarea străzilor. În sectorul negru se foloseşte şi gudron-betonul atât pentru trotuare cât şi pentru străzi.

Sectorul albastru este singurul în care este consemnată folosirea cărămizilor şi alicăriei pentru pavarea trotuarelor.

Atunci când ninge, iar viscolul răscoleşte Capitala: „străzi întregi devin nepracticabile. În timpul ninsorii şi după încetarea ei, când zăpada este moale însă, circulaţia pietonilor este împiedicată de necurăţarea trotuarelor sau curăţarea insuficientă. Curăţarea este îngreuiata când mai totdeauna după ninsoare urmează geruri, cari îngheaţă zăpada bătătorită producând alunecuşuri şi gloduri ce sunt periculoase şi greu de înlăturat”.

Eliberarea drumurilor de zăpadă este anevoioasă, în special în zonele mărginaşe ale oraşului unde majoritatea drumurilor sunt neasfaltate. Pe perioada în care capitala este sub zăpadă aceste zone devin total izolate de oraş. Deoarece curăţarea drumurilor se face cu ajutorul echipelor de salubritate, oamenii, in aşteptarea lor, aruncă gunoaiele direct în stradă urmând ca acestea sa fie colectate mai tarziu, împreună cu zăpada. Uneori durează săptămâni până când aceasta se întâmplă.

În centru, situatia este mai simplă, pentru că aici deszăpezirea se face, pe portiunea pe care circulă tramvaie,  în colaborare cu Societatea de Tramvaie obligată la acest lucru prin contractul de concesiune semnat cu primaria. Eliberarea drumurilor de zăpada se face mai uşor in zona centrală şi pentru că pavajul se află în conditii bune, iar echipajele beneficiază astfel de un acces mai lesnicios.

Cele patru sectoare acţionează însă independent, n funcţie de dotările de personal şi utilaje avute la dispoziţie. În general, utilajele de care dispun sectoarele capitalei se constituie din: autocamioane (într-un număr redus – maxim două duzini), 200-300 de cotigi, câteva sute de tomberoane şi eventual căruţe.

Nu toate sectoarele dispun de pluguri. Capacitatea, caracteristicile şi numărul autocamioanelor diferă de la un sector la altul, cel mai bine dotat din acest punct de vedere este sectorul albastru, urmatorul după el fiind sectorul negru. Pe de altă parte, sectorul galben dispune de 12 pluguri de zăpadă cu tracţiune animală.

Personalul cuprinde câteva sute de măturători, un număr redus de vizitii, salahori şi rampagii. Orarul de lucru al angajaţilor diferă  de la un sector la altul, la fel şi retribuţia. În funcţie de necesităţi sunt angajate echipe volante.

În caz de intervenţie de deszăpezire, procedura prevede alcătuirea unui program de lucru cu o zi înainte de către echipe întocmindu-se un plan de lucru. Alegerea străzilor pe care se intervine se face in felul următor : „precădere au desigur arterele principale şi comerciale, apoi străzile pe cari sunt situate ministerele, autorităţile, legaţiile, gările, pieţele, etc.

În primă instanţă, acţionează plugurile de lemn cu tracţiune animală „acestea sunt scoase noaptea atunci când zăpada este moale pentru a ţine cateva străzi libere în special cele ce duc la groapa de gunoi spre a asigura evacuarea gunoaielor menajere. Când zăpada a îngheţat şi s-a bătătorit, plugurile nu mai pot da niciun rezultat”. Se foloseşte simultan şi sarea pentru topirea zăpezii.
Dimineaţa, bucureştenii pietoni se confruntă cu o situaţie neplacută:

Dacă s-a curăţat trotuarul mai ales pe străzile pe cari circulă şi tramvaiele, anume cu pluguri remorcate, zăpada este strânsă în mormane mari şi lungi fără locuri de trecere, ceea ce împiedică traversarea”.

În perioada ce urmează, echipele strâng zăpada în mormane fie pe ambele părţi ale străzii (dacă străzile sunt mai largi), fie doar pe o parte – cea expusă la soare (în cazul străzilor înguste).
Pe unele străzi, pe cele importante precum Calea Victoriei, curăţarea şi ridicarea zăpezii se face simultan.  Pe majoritatea, însă, ridicarea zăpezii se face ulterior, cu vehicule proprii sau închiriate de către primărie. Se folosesc autocamioanele pe străzile principale şi tomberoanele pe cele secundare. Zăpada urmează să fie dusă fie pe terenuri virane, fie la gurile de zăpada prevăzute în canalele colectoare.

O parte din zăpada adunată este aruncată în Dâmboviţa. Deoarece zăpada este amestecată cu gunoaie aceasta duce la degradarea taluzurilor Dâmboviţei şi la înnămolirea albiei. Şi canalizarea se înfundă des din cauza zăpezii aruncate.

Dintre gurile de zăpadă prevăzute în canalele colectoare o parte nu sunt utilizabile deoarece sunt amplasate pe traseul tramvaielor iar folosirea lor ar paraliza circulaţia în cadrul oraşului. În acelasi timp, distanţele mari între gurile de zăpadă micşorează numărul de transporturi pe care echipajele le pot face. Numărul lor redus are şi o altă consecinţă: blocarea circulaţiei de către autocamioanele care aşteaptă să descarce.

Circulaţia este un coşmar în aceste zile şi din cauză că străzile a căror deszăpezire este în atribuţia Societaţii de Tramvaie sunt eliberate de zăpada cu ajutorul unor pluguri ataşate tramvaielor : „ plugurile remorcate de către vagoane nefiind fixe oscilează la curbe şi la viteze mai mari şi produc uneori accidente grave şi stagnări serioase în circulaţie în timpul anchetarii şi la stabilirea răspunderilor”.

Vehiculele se deplasează mai anevoios din cauza suprafeţei îngustate a zonei carosabile. Multe derapeaza sau se împotmolesc. Totuşi principala problemă este alta : „în general stagnările de circulaţie sunt provocate de către vehicule cu tracţiune animală ai căror conducători sunt oameni inferiori şi refractari oricărei ordini. Căruţe supraîncărcate trase de cai slabi şi chinuiţi, ne dau încă un spectacol degradant despre un oraş pretins civilizat ”.

Nici pentru pietoni zilele de ninsoare nu sunt mai uşoare : „cu toate ordonanţele în vigoare dar fără aplicare de sanctiuni, trotoarele rămân necurătate în mare majoritate. Când se curăta, aceasta ori se face superficial, ori zăpada este strânsă pe bordură, fără a se curăţa rigola spre a asigura scurgerea apei rezultate din topire”.

Chiar şi când proprietarii îşi îndeplinesc datoria de a curăţa trotuarul, aceasta se face ne-coordonat cu eforturile echipelor de deszăpezire:

Dacă cetăţenii încep a-şi curăţa trotoarele, aceasta se face în cea mai mare parte după ce echipele salubriţătii au ridicat zăpada de pe carosabil, astfel că rareori putem vedea o stradă perfect curăţată.”

Nu există prevederi normative de conformare a acoperişurilor pentru a se evita acumularea şi căderea pe spaţiu pietonal a zăpezii. Nici penalizari nu sunt instituite pentru proprietarii care nu se îngrijesc sa înlăture ţurţurii formaţi şi zăpada de pe acoperiş. În plus „după ce se curăţă trotuarele, încep, foarte puţini de altfel, unii proprietari a arunca zăpadă de pe acoperişuri şi mormanele de zăpada apar iar la rigolă spre disperarea celor de la Salubritate.

În 1934 autorul articolului la care am facut referire („Zăpada în Bucureşti” – inginer N. Vasilescu-Borcea) schiţa  o serie de măsuri care ar trebui luate pe viitor pentru ca asemenea probleme să nu mai apară în iernile bucureştene.

Prima măsura pe care o vedea era cea de a mări numărul de guri de canalizare în care zăpada să poată fi aruncată. O măsură complementară privea suplimentarea numărului de pluguri de zăpadă (existând posibilitatea de a le produce local după cum subliniază autorul) şi achiziţionarea de noi autocamioane: „ recomandabilă e alegerea unui singur tip de vehicul sau cel mult două, al unei singure fabrici, realizând astfel un preţ mai mic şi uşurinţa în exploatare şi intreţinerea lor.” Autorul insistă pe luarea in calcul şi a situaţiei locale – suplimentarea mâinii de lucru, în situaţia economică a ţării, fiind de multe ori mai oportună decât achiziţionarea unor utilaje care prin costul lor ar împovăra bugetul primăriei. În plus angajarea sezonieră ar fi putut rezolva situaţia celor care pe timp de iarnă se găseau fără loc de muncă.

Însă cea mai importantă măsură pe care d-l inginer N. Vasilescu-Borcea o vedea pentru problemă era o responsabilizare a locuitorilor în a-şi respecta datoriile, respectiv curăţarea trotuarelor din faţa caselor şi a acoperisurilor şi pedepsirea prin amenzi usturătoare a celor care nu respectau regulile. Desigur autorul subliniază că această masură nu poate fi luată şi nu este legitimă atâta timp cât instituţiile publice nu dau un bun exemplu pentru locuitorii oraşului.

În privinţa clădirilor noi autorul menţionează:

În ultimul timp s-a construit în Bucureşti un număr mare de locuinţe de raport, în centru mai ales, şi nu au toate câte un portar sau îngrijitor însărcinat cu ţinerea curăţeniei a scărilor, curţilor şi trotuarelor. Ar fi necesar ca prefectura Poliţiei să reglementeze aceasta funcţiune de portar, aşa cum este şi în străinătate,făcându-l responsabil de curăţenia curţilor şi trotuarelor, exercitând şi un control al persoanelor ce locuiesc în clădire. Serviciile de Arhitectură sa impună la eliberarea autorizaţiilor constructiilor de raport, de a se prevedea şi locuinţa portarului în planurile prezentate şi masuri de siguranţă contra zăpezii de pe acoperişuri.”

Astăzi desigur lucrurile s-au schimbat iar multe dintre detaliile prezentate în articolul la care m-am referit par desuete. Dâmboviţa a fost sistematizată, oraşul a ajuns (exceptând noile sale periferii) aproape integral asfaltat, mijloacele de transport în cadrul oraşului s-au schimbat. Totuşi iarnă de iarnă aproape, nămeţii din imaginile îngălbenite ale revistei redevin o realitate privită cu resemnare de către autorităţi şi de către locuitorii oraşului.

Noile imobile de raport nu doar nu că nu au respectat direcţia indicată de către inginerul autor al articolului – produsul locuirii în comun oferită de acestea, dublat de distrugerea sistematică a ideii de proprietate au dus la un oraş în care lumea e obişnuită să dea din umeri şi să aştepte. În definitiv zăpada se topeşte mereu.

Acest articol a fost publicat pe blogul www.punctedefuga.ro.