Cum să scapi de câini: metoda rugăciunii

Mă scuzaţi, pot să vă mai plictisesc şi eu cu încă un text despre câini? N-o să vă vorbesc prea mult despre faptul că şi părinţii mei au un câine (Simba, labrador alb, nouă ani, cel mai simpatic căţel de pe planetă), nici despre faptul că dacă aş locui la casă, în Bucureşti, aş avea curtea plină de câini.

Acuzaţiile au fost împărţite între două tabere, în aceste zile, după ce un copil a fost ucis de mai mulţi câini, în Parcul Tei din Bucureşti. O să vă povestesc şi eu mica mea întâmplare (pun pariu că mulţi dintre noi au trecut prin astfel de momente). Prin luna decembrie, într-o dimineaţă, ducându-mă cu mult spor înspre locul de muncă, am fost atacată de o haită de vreo nouă câini care m-au zărit de la o distanţă considerabilă. Era weekend şi eu eram singură, pe stradă nu era absolut nimeni. Am avut vreo patru secunde de gândire. Ce ziceau oamenii? Să nu fugi? Să te prefaci că sari la ei? Nimic nu funcţionează. Când te atacă o haită de câini înfometaţi, teoriile rămân doar teorii, iar frica e singura care păzeşte via.

Am început să mă rog, am luat-o la fugă şi, când mi-am dat seama că distanţa dintre mine şi ei este de doar câţiva centimetri, mi-am amintit că am o umbrelă în geantă, am scos-o şi pur şi simplu i-am atacat cu ea. Imaginea poate părea amuzantă. O umbrelă de doi lei mi-a cam salvat viaţa, pentru că, ciudat sau nu, animalele au bătut în retragere.

Ce am făcut după acest episod? Mai nimic. M-am plâns tuturor, mi-am cumpărat un spray paralizant (pe care nu l-am folosit niciodată, nici măcar nu ştiu dacă funcţionează), am purtat umbrela o vreme cu mine în geantă, am început să merg cu taxiul mai mult şi, evident, am aplicat metoda rugăciunii, cea mai ieftină şi care, se pare, a şi funcţionat deocamdată (când ajungi pe strada unde ai mai fost atacat de câini, îţi faci o cruce mare şi te rogi ca şi de data asta să scapi cu viaţă).

Sorin Oprescu, primarul general al Capitalei, a vărsat o lacrimă în timpul unei conferinţe de presă, spunând că, dacă ar putea să-l aducă înapoi pe copilul ucis de câini, şi-ar da demisia. Ce surpriză, e puţin cam târziu. Morţii nu cred în lacrimi, câinii nu cred în lacrimi, ONG-iştii nu cred în lacrimi, părinţii copilului ucis nu cred în lacrimi, alegătorii nu cred în lacrimi, politicienii nu cred în lacrimi, Moscova nu crede în lacrimi, iar eu, în general, nu cred în lacrimi (nici măcar în lacrimile mele). Singurul lucru în care aş crede ar fi posibilitatea unei vieţi normale, fără panică. Dar nu-i aşa că n-o să se întâmple aşa ceva?

Nu-i aşa că veşnic o să ne pară rău după şi n-o să ne intereseze înainte? Nu-i aşa că ura noastră o să aibă mereu chipul unei căţele cu botul plin de sânge? Nu că, de fapt, noi suntem singurii vinovaţi pentru ceea ce ni se întâmplă? Noi toţi, entuziaşti pe termen scurt, nepăsători în general, corecţi din doi în doi, principiali când ne convine, violenţi cu cei mai slabi ca noi, supuşi cu cei mai puternici, şi, în general, complet neputincioşi să ne schimbăm vieţile. (Între timp, dincolo de referendum, de sprayuri paralizante, de aparate cu ultrasunete şi oricare ar fi rezultatul acestui scandal, dacă vă întâlniţi cu nişte dulăi pe stradă vă recomand metoda rugăciunii. Şi umbrelele, desigur!)