Tradiţiile precreştine de Crăciun: ofrande aduse zeiţei pământului sau închinate zeului soarelui şi ghiduri morale transmise prin colinde

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Colindatul flăcăilor, tradiţie precreştină
Colindatul flăcăilor, tradiţie precreştină

Tradiţiile precreştine din jurul Crăciunului se leagă mai ales de colindat şi de urările pe care le fac „chiţărăii” oamenilor pregătiţi să-i întâmpine cu nenumărate daruri. Valori morale transmise din generaţie în generaţie, obiceiurile ţin atât de venerarea zeului soarelui, cât şi de ofranda, adusă prin sacrificarea porcului, închinată zeiţei pământului. Specialiştii spun că bradul nu este o tradiţie românească, ci mai degrabă o mondenitate.

Cercetătorul etnolog Doina Işfănoni a explicat pentru adevarul.ro cum ajunurile marilor sărbători, în frunte cu sărbătoarea Crăciunului, unesc în tradiţia românească practici precreştine şi practici creştine.

„În cultura românească tradiţională avem de-a face cu acel tip de sincretism, a unei împletiri între cele două practici care s-au îmbinat foarte armonios şi care nu au creat nici fracturi în sensul de mentalitate, adică să le alunge din practica comunităţilor, şi nici alterări care să ducă la desfigurarea mesajului în sensul contaminării. Aceasta se petrece foarte mult astăzi, când se împrumută tot felul de alte obiceiuri, de genul măştilor de cauciuc ori Jingle Bells ori Merry Christmas”, explică etnologul.

Porivit specialiştilor acel tip de tradiţii cu adevărat româneşti se mai păsrează încă în multe sate din România. 

Tradiţia de bază ce defineşte sărbătoarea Crăciunului este în primul rând colindul. Ceea ce vedem chiar şi la nivel de Bucureşti, acei urători cu „Bună dimineaţa, la moş ajun” şi care sunt de regulă copii, primii vestitori ai sărbătorii, sunt legaţi de acele semnificaţii cu privire la puritatea celor ce fac această urare, la simplitatea ei, dar care este pe o solemnitate foarte exemplară pentru că vine din sufletele unor copii curaţi.

Potrivit etnologului care s-a ocupat de trecerea colindelor în patrimoniul cultural UNESCO, colindătorii de ajun, cu precădere cei din Muntenia, se numesc „urătorii cu bună dimineaţa”, iar acest lucru nu are legătură cu tradiţia creştină. De asemenea, spre Oltenia, spre Gorj, spre Mehedinţi, spre Lugoj ei se mai numesc şi „colindeţi” sau „chiţărăi”. 

Nuieluşa colindătorilor, spirala timpului

Denumirea de „colindeţ” vine de la nuiaua pe care o poartă colindătorii. Această nuia era şi un instrument de apărare de câini şi de alte întâmplări neplăcute în drum, dar în acelaşi timp era şi un instrument simbolicâ: „acea nuieluşă era foarte frumos decorată cu o spirală pe care fie o decupau din coaja nuieluşei, fie era un băţ decojit pe care îl învârteau cu o sfoară şi îl puneau la afumat în sobă. Acea spirală nu avea doar o valoare estetică, ci semnifica timpul ciclic, ceea ce trece şi vine încă o dată. Se mai numea şi spirala timpului”.

Chiţărăii au şi ei câte ceva în mână. Ei au şi diverse formule de adresare în care urarea încearcă să fie un fel de menire a belşugului: „câte surcele la tăietor, atâtea coconi la cuptor” sau urări de bogătate: „câte pene-n găină, tot atâtea cuţite-n slănină”. Aceste urări au menirea de belşug.  

Focul, simbolul soarelui

În unele zone, colindătorii scormoneau în foc cu aceste colindeţe crezându-se că în felul acesta beţele trecute prin cărbuni vor aduce belşug. Focul era considerat în tradiţiile precreştine, elementul de purificare. Dar pentru că focul este subtitutul soarelui, el avea şi simbolul de aducere a rodirii a împlinirii pe care soarele întotdeauna le aduce, şi ca sănătate, şi ca rod al câmpului.

Colindatul flăcăilor

Dacă ajunul este marcat de aceste anunţuri, de aceste preambuluri ale copiilor, în Transilvania şi anumite zone din Muntenia şi din Dobrogea, se începe spre miezul nopţii colindatul cetelor de flăcăi.

„Este cea mai solemnă, cea mai importantă formă de realizare a sentimentului de sărbătoare şi de marcare a Crăciunului, el desfăşurându-se pe toate cele trei zile ale Crăciunului. Toate actele acestea de menire a belşugului, de exorcizare a spaţiului erau făcute efectiv numai de bărbaţi. Fetele doar dacă se ţineau după ceată de la o casă la alta. În Transilvania mai era obiceiul să mai şi joace după ce colindau, dar în rest femeile nu erau admise în ceata de colindători. Raţiunea era în primul rând pragmatică, apoi era şi una creştină”, detaliază Işfănoni.

Colindatul este fără doar şi poate o tradiţie mai întâi precreştină. De altfel, el a fost recent introdus în patrimoniul cultural al umanităţii, devenind astfel unul dintre bunurile UNESCO. Colindatul este tradiţia precreştină de bază, el fiind cel care pregăteşte Crăciunul. Tipurile de colindat sunt extrem de variate. Sunt zone unde oamenii încă mai învaţă cele 30-40 de colinde specifice.

Ruşinea celor care nu primesc colindători

Nimeni nu rămânea necolindat, acest lucru fiind considerat o excludere. În egală măsură, cea mai mare ruşine era să închizi poarta colindătorilor. Cei care făceau acest lucru se autoexcludeau.

În ceea ce priveşte darurile colindătorilor, aceştia primeau în primul rând colaci. Darurile aveau în primul rând valoare simbolică.

„Tot ceea ce se întâmplă în zona Crăciunului este o suprapunere creştină a sărbătorii soarelui, cea dedicată cultului zeului Mithra. De altfel, se şi numesc zilele soarelui învingător. Era considerat zeitate supremă. Este vremea solstiţiului, când soarele este tot mai palid. Colindatul şi toate aceste forme sunt vechi ritualuri de adorare ale soarelui, iar o serie întreagă de imnuri, de colinde, de cântări, de practici care se fac amintesc şi de timpurile antichităţii, momente prin care oamenii invocau prin banchete, prin sacrificii, prin formule acestea de rostire versificată o serie întreagă de comportamente care să determine întoarcerea soarelui către pământ pentru a putea da viaţă din nou vegetaţiei, pentru a permite dezvoltarea vieţii”, spune etnologul.

În ceea ce priveşte tipologia colindelor la români ele sunt extrem de variate şi se grupează pe categorii. Există colindele cosmogonice, unde sunt incluse cele care sunt dedicate soarelui, şarpelui, sunt colinde care vin să explice geneza lumii. De asemenea, există categoria colindelor grupate pe ocupaţii: de păstor, de viticultor, de pescari. Totodată, colindele erau adecvate la ceea ce se întâmpla în casa respectivă: oameni tineri, oameni căsătoriţi, colindă de fată, colindă de fecior, colindă de copil mic, colinde pentru cei care erau tineri şi au murit şi aşa mai departe.

„Cumva colinda este închinată şi soarelui, şi divinităţii, dar şi omului. Este o glorificare a tot ceea ce înseamnă această parte extrem de durabilă din viaţă. Părţi pe care timpul nu le depreciează şi care înseamnă setul de valori ale permanenţei. Elemente de ocupaţii, de comportamente, de morală. Sunt multe colinde care conţin ghiduri de cum trebuie să fii. Fetele sunt sfătuite că feciorul este un extraordinar crescător de cai, cu o forţă fizică extraordinară. Realitatea se hiperbolizează tocmai pentru ca ea să devină un reper şi un ideal pentru oameni. Din totdeauna au existat anumite coduri transmise din generaţie în generaţie, în toate culturile. Sigur, religiile au venit să întărească aceste valori”, detaliază cercetătorul.   

Crăciunul, timpul iertării, dar şi al exceselor permise

În mod simbolic, sărbătorile de Crăciun reprezintă timpul uitărilor, al iertărilor, a gândurilor îndreptate către timpurile noi, gânduri frumoase, sentimente înălţătoare. Sărbătoarea înseamnă, potrivit etnologului, tocmai o ieşire din cotidian şi o tentativă de a păşi în acel univers ideal, în care omul încearcă din toate punctele de vedere să regăsească acea atmosferă uşor mistică. În care se dărâmă tot ce este ordine socială, ordine morală, pentru a renaşte o lume care este întărită şi purificată.

„De aceea se şi spune că la Sărbători ne permitem un exces, şi gastronomic, şi vestimentar şi chiar verbal. Ca mai apoi să reintrăm fiecare în cadenţa sa. Pentru un timp limitat, este un moment al exceselor permise.

În ceea ce priveşte darurile pe care le primeau colindătorii, aceastea şi ele o semnificaţie. Se dădeau mere, nuci, colaci. Fiecare dintre ele însemnau chitesenţa timpului, a rodniciei, a rezistenţei în timp. Ele reprezintă şi frumuseşea, şi ispita. Tot ceea ce se întâmplă este pentru ideea de a te autodepăşi.

Există o urare specială a colacului în care se prezintă toată această muncă de la plantat şi semănat a grâului şi până la punerea pe masă. Există zone unde colacul se compară cu pielea lui Christos.

De atfel, unul din membrii trupei de colindători căra darurile. Cârnaţi, brânză şi chiar şi bani. Din toate aceste daruri se făcea petrecerea de după Crăciun. Darurile nu se împărţeau între ei, ci ele reprezentau masa care se ţinea la balul ce încheia aceleaşi trei zile ale Crăciunului.

Porcul, ofrandă adusă zeiţei pământului

Există însă şi tradiţii care ţin de masa de Crăciun. În zona Târnavelor se aşezau feţe de masă făcute de mai multe generaţii de femei din casă, prin care se evidenţia hărnăcia. Dar, Crăciunul este înainte de toate stăpânul gastronomiei. Tradiţional era în primul rând carnea de porc.

„Porcul este o întruchipare a zeiţei greceşti Geea, cea care stăpânea pământul, întruchiparea rodniciei pământului. Sacrificiul porcului este de fapt sacrificiul închinat aceestei zeiţe, ca pământul să se trezească din această amorţire şi din nou să rodească. Sângele porcului înjunghiat se lăsa să curgă pe pământ, cel puţin la primele picături, pentru ca ofranda să fie primită. Apoi, în funcţie de zonă, cum este în Transilvania unde există preparate pe bază de sânge, se foloseau la prepararea cârnaţilor sau a altor alimente”, explică Doina Işfănoni.

Fiecare zonă din România are particularităţi ale aceluiaşi produs tradiţional, cum se întâmplă în cazul dulciurilor, cozonacilor, învârtitelor.

Bradul: o mondenitate, nu o tradiţie

Deşi foarte puţini români cunosc acest lucru, în fapt, simbolul bradului nu a existat. Prin secolul 18, prin extensie de la populaţia germană din nordul Transilvaniei, se aduce în România această tradiţie. În mediile urbane şi în cele boiereşti el pătrunde foarte repede.

Specialiştii vorbesc însă de un alt obicei legat de brad: „în mod tradiţional altceva se aducea în casă. Se lua buturga de brad care se ardea în sobă şi care de altfel se şi numea Crăciun. Ardea din seara de ajun şi toate cele trei zile, acest simbol fiind un fel de personificare a Crăciunului ca zeitate străveche tot legată de cultul soarelui. Noi nu am avut casa împodobită cu brad. Este un obicei de mondenitate, nu de tradiţie”. Cu toate acestea, cum bradul pentru români era un simbol al tinereţii, al veşniciei, un subtitut al vieţii, iar Crăciunul avea valori similare, acest simbol a fost uşor preluat.

Casa românului de Crăciun arăta însă foarte frumos împodobită cu covoare, cu ţesături, cu ceramică şi icoane, mai spun etnologii. Un alt specific al caselor româneşti ce se simţea în cadrul sărbătorilor de iarnă era mirosul de portocale şi lămâi. Se cunoştea că atunci când se rade lămâia şi portocala sigur va fi ceva minunat. Ele erau un fel de marcă a meselor de sărbători de iarnă, mai explică cercetătorul Doina Işfănoni.

„Era foarte importantă etalarea lucrurilor foarte bune, şi calitativ, dar şi artistic. Trebuiau scoase la iveală toate articolele de vestimentaţie deosebite, nu atât noi, cât speciale pentru sărbători care presupunea atmosfera aceea de fastuozitate. Se îmbrăcau cămăşile cu suprafeţe mari brodate, pieptarele brodate, la femei se îmbrăcau acele şaluri de mătase sau de caşmir. Se puneau toate mărgelurile şi toate podoabele la piept. Din acest punct de vedere, în casă se făcea diferenţă între o seară normală de duminică, tot de sărbătoare, şi o mare sărbătoare cum era Crăciunul”, conchinde etnologul.

O linie de bază în ceea ce priveşte atât tradiţia precreştină, cât şi cea creştină este Crăciunul ca sărbătoare a unei opulenţe, a unei forme de revărsare a dărniciei, a bunătăţii, a unui soi de umanitate concepută dincolo de orice soi de răutate, de ranchiună şi de răutate.  

Pe aceeaşi temă:

București



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite