Capitala, între blocurile comuniste şi dezvoltarea haotică
0
Ce i-a rămas Bucureştiului după 40 de ani de comunism poate fi sintetizat în trei mari idei: paradigma blocului încă foarte prezentă, absenţa comunităţilor care odată dădeau farmec oraşului şi Palatul Parlamentului, clădirea intrată de trei ori în Cartea Recordurilor şi ridicată pe locul cartierului Uranus
Comunismul n-a lăsat urme doar în biografii, ci a reinventat cu totul felul oamenilor de trăi împreună ca societate. În arhitectură este încă vizibilă amprenta anilor de comunism, iar arhitecţii şi urbaniştii se luptă să închidă o dublă falie: cea rămasă din Epoca de Aur şi cea adusă de inadecvarea ultimelor două decenii, moştenitoarele directe ale urbanismului socialist.
Campania "Schimbă România" derulată de "Adevărul" în colaborare cu platforma media "România de la zero" continuă astăzi cu un episod care analizează falia din arhitectură, în încercarea de a înţelege deopotrivă de ce sunt bucureştenii altfel şi de ce Capitala a crescut haotic.
O MOŞTENIRE PARADOXALĂ
În anii de comunism s-au demolat 450 de hectare în Bucureşti, iar astăzi 300 de hectare sunt încă goale. „Asta este urbanistic vorbind o catastrofă, dar poate fi şi o mare oportunitate“, spune profesorul Augustin Ioan de la Univesitatea de Arhitectură „Ion Mincu“ din Bucureşti. În acest context, totuşi, bula imobiliară ne-a prins cu temele nefăcute, spune el.
Problemele urbane pe care le are Capitala nu au soluţii arhitecturale, ci politice, argumentează profesorul, explicând că niciunul dintre guverne nu s-a aplecat cu adevărat asupra acestor aspecte. Şi în vreme ce politicul şi administrativul nu vădeau prea mare interes faţă de problemele oraşului, în interiorul profesiei lucrurile s-au radicalizat: au apărut conservaţioniştii, care sunt văzuţi ca buni, şi intervenţioniştii, care sunt percepuţi ca răi. „Excesul de demolare de dinainte de 1989 s-a transformat în exces de conservare după 1989, iar asta nu se traduce în păstrarea propriu-zisă a clădirilor, ci în şuntarea legilor. Ca să nu mai spun că păstrarea cu orice preţ a unei clădiri vechi nu este în sine bună. Depinde de clădire, de context“, explică profesorul.
CEA MAI VIZIBILĂ URMĂ: PARADIGMA BLOCULUI
Deşi au trecut 23 de ani de la căderea comunismului, românii încă nu au ieşit de sub dominaţia paradigmei blocului, care se răgăseşte de multe ori şi în casele pe care şi le construiesc.
„Există o genealogie a acestui obiect destinat cazării săracilor, care este dom kommuna colectivă rusă, adică clădirea comună. În constructivismul rus era un instrument destinat să influenţeze un mod de viaţă: nu existau decât camere pentru familii, hrana se lua la comun, copiii se creşteau la comun, era un fel de falanster politic“, spune Augustin Ioan.
Arhitectul punctează că nici măcar statul nu a putut ieşi din paradigma blocului, din moment ce locuinţele ANL se înscriu tot în această logică. Amintind de stat, el critică lipsa unor politici publice coerente privind dezvoltarea oraşului şi care să fie rupte de factorul politic şi se opreşte, punctual, asupra centrului Bucureştiului, unde se întâlnesc mai multe sectoare şi implicit mai multe strategii. Ioan pledează pentru un sector istoric al oraşului definit clar de politici stricte, idee care se regăseşte şi în discursul mai tânărului său coleg, urbanistul Sebastian Boţic. Acesta dă exemplul marilor capitale europene şi crede că un inel interior al oraşului care să cuprindă centrul vechi şi să redea Bucureştiul oamenilor ar fi o soluţie binevenită.
Bucureştiul se vede printr-o lentilă superficială ca un oraş aglomerat, excedat de trafic, format, dincolo de centru, de mii de piese de beton, ca într-un puzzle postindustrial. Maşini, gropi, străzi desfundate, blocuri cenuşii, un tablou în tuşe îngroşate în zilele cu vreme rea, când pare că şi decorul îşi iese din minţi.
Sebastian Boţic aminteşte de o glumă care circulă în breasla lor pentru a ilustra superextinderea Capitalei în anii ’70 de la un milion de locuitori la aproape două: se spune că al doilea oraş ca mărime după Bucureşti este Titan, cartier în care locuiesc cam 450.000 de oameni. „Cartierele-dormitor, numite aşa pentru că singura funcţiune dominantă este cea de rezidenţă nocturnă, nu au cum să creeze o dezvoltare sistemică a oraşului pentru că ele devin principala problemă“, explică Boţic, dând un exemplu elocvent: traficul.
POSIBILITATEA UNEI INSULE
Deşi vede Bucureştiul drept un oraş marcat de imaginea cupei excavatorului, Sebastian Boţic admite că are o conştiinţă proprie şi o viaţă a lui şi că supravieţuieşte tuturor calamităţilor. „Are o putere de a se regândi şi conserva în moduri aproape inimaginabile. Este unul dintre puţinele oraşe care îţi dă posibilitatea tot timpul să descoperi ceva. Nu este chiar oraşul care nu doarme niciodată, dar este un oraş care reuşeşte să se salveze miraculos“.
Totuşi, el nu poate să nu puncteze două mari absenţe: specificul comunitar şi politeţea. Despre cea dintâi spune că a fost pierdută în comunism, când s-au destrămat şi odată cu dispariţia lor s-a pierdut o moştenire valoroasă. „E vorba de anumite fronturi, de acele ganguri care comunicau şi care reprezentau un univers pe de o parte intuibil şi pe de altă parte ascuns care au dispărut aproate cu totul“.
Cât despre a doua absenţă, el crede că politeţea merge mână în mână cu demnitatea care poate fi reînscăunată în Capitală numai dacă oraşul va fi redat oamenilor şi aici joacă un rol important politicile urbane. „Urbanismul nu presupune clădiri, ci e legat de urbanitate, de modul în care intrăm în legătură cu ceilalţi oameni, de etichetă, de politeţe“, afirmă Boţic.
Băncile, primul motor al schimbării arhitectonice
Primul moment de răscruce de după 1989 a fost ruptura care le-a permis arhitecţilor să treacă de la sistemul centralizat, specific comunismului, la formula atomizată, privată, aşa cum remarcă profesorul Augustin Ioan. Apoi a venit primul motor al schimbării: băncile care au început să răsară şi să se multiplice, inclusiv pe Valea Prahovei, unde Bancorexul deschisese un sediu. Din a doua jumătate a anilor ’90 au început să apară şi locuinţele private construite, deşi de cele mai multe ori erau urâte şi lipsite de infrastructura de servicii, punctează arhitectul.
Dar de-abia la începutul anilor 2000 lucrările noi au început să prindă un contur decent, iar anumite zone din Bucureşti (cum ar fi zona Iancu Nicolae din Pipera) au căpătat autonomie. Aici a apărut o nouă ruptură, între nordul care s-a extins şi sudul care a sărăcit. „Există şi o zonă de implozie. În anii ’90, Guvernul Roman a dat apartamentele locatarilor, ceea ce a fost o catastrofă, pentru că locuinţa colectivă nu poate fi administrată individual, ci doar colectiv. Deja un fond important a ieşit din garanţie. Iar împopoţonarea clădirilor (n.r. - reabilitarea termică) nu face decât să ascundă problemele. La fel cum în Centrul istoric, clădirile înalte din perioada interbelică au mari probleme şi nu vor scăpa la un cutremur mare“, spune arhitectul.
Colosul cu picioare de marmură
Ridicat pe aproape 350.000 de metri pătraţi – adică atât de mare încât poate fi văzut din spaţiu – şi inclus în Cartea Recordurilor de trei ori (cea mai mare clădire administrativă pentru uz civil ca suprafaţă, cea mai scumpă şi cea mai grea clădire administrativă din lume), Palatul Parlamentului este simbolul care a făcut trecerea de la comunism la lumea nouă şi care reflectă, poate, cel mai bine, spiritul tranziţiei româneşti.
Proiectată la finalul anilor ’70 şi construită începând din 1983, impresionanta clădire măsoară 270 de metri pe 240 de metri , 86 de metri înălţime şi 92 de metri sub pământ. Are 12 niveluri la suprafaţă şi alte 8 subterane. A fost inaugurată în 1989 sub numele de Casa Poporului şi redenumită Palatul Parlamentului după Revoluţie.
Peste 700 de arhitecţi şi 20.000 de muncitori au lucrat zi şi noapte, timp de cinci ani, la ridicarea clădirii, construită – alături de întregul asamblu de 25 de clădiri din zonă – pe locul fostului cartier Uranus, ale cărui 9.000 de case au fost rase de buldozere.
Arhitecta clădirii, Anca Petrescu, susţine că planul demolării clădirilor din zonă nu îi aparţinea lui Ceauşescu, ci fusese întocmit pe vremea lui Carol al II-lea, presa din 1939 relatând despre începerea lucrărilor pe Dealul Spirii, unde monarhul avea de gând să plaseze clădirea Camerei Deputaţilor.
„Casa Poporului nu se încadrează în arhitectura comunistă. Ea este făcută cu elemente de inspiraţie franceză, de artă bisericească românească. Clădirea este făcută în spirit occidental de spaţii mari, de palat, palate nu au făcut comuniştii“, spune Petrescu, care a câştigat, în 1979, la 30 de ani, concursul de urbanism privind dezvoltarea zonei şi peste încă doi şi pe cel privind Casa Poporului.
Arhitecta demontează ideea că mult spaţiu din clădire este nefolosit, afirmând că ea este ocupată nu 100%, ci 120%. Ca exemplu care să întărească funcţionalitatea, Anca Petrescu aminteşte de conferinţa NATO din 2008 care s-a ţinut la Palatul Parlamentului şi care a reunit peste 60 de şefi de stat şi peste 3.000 de ziarişti. Dincolo de Parlament, în Casa Poporului funcţionează şi generoase săli de conferinţe, mai spune ea.
UN BRAND DE ŢARĂ
Deopotrivă contestat şi apreciat, colosul arhitectonic plasat la 10 minute de Piaţa Unirii este un simbol al României, regăsit în ghiduri turistice, în suvenire, cărţi poştale şi în interesul străinilor care îl vizitează.
Arhitecta susţine că, zilnic, între 1.000 şi 1.500 de oameni vizitează Palatul Parlamentului, argumentând valoarea lui de piaţă şi prin autenticitatea materialelor folosite: piatră naturală, marmură, lemn de cea mai bună calitate.
„E o clădire construită cu forţe proprii, cu materialele noastre. Are 700 de candelabre cu miliarde de cristale făcute la Mediaş“, spune Anca Petrescu. În plus, pune în valoare întreaga zonă, completează ea, referindu-se la deschiderea creată în jurul ei, similară cu cea de la Paris, de pe Champs-Elysees, dar mai lungă.
700 de arhitecţi şi 20.000 de muncitori au construit, timp de cinci ani, Casa Poporului
O CLĂDIRE ENERGOFAGĂ?
Anca Petrescu mai spune că, în afară de marile evenimente, cum a fost conferinţa NATO, nu se consumă electricitate la nivelul speculat de presă. Din contră, afirmă arhitecta, în ultimii ani s-au făcut economii consistente, prin schimbarea centralei cu una modernă şi eficientă din punct de vedere energetic.
Presa relata la un moment dat că factura la electricitate a clădirii pe o lună este cât factura unui întreg cartier din Bucureşti. „Nu este adevărat, nu ştiu de unde au scos una ca asta“, susţine arhitecta. Acum trei ani, întreţinerea lunară la Palatul Parlamentului (apă rece, apă caldă, electricitate şi căldură) costa 14.000 de euro. De atunci s-au luat însă diferite măsuri pentru reducerea sumei, mai ales că şi bugetul instituţiei a fost redus din cauza crizei economice.
Astfel, becurile clasice au fost înlocuite cu becuri economice, care nu stau tot timpul aprinse, iar lifturile sunt folosite după program. Mai sunt, însă, de schimbat centrala de ventilaţie, posturile de transformare şi alte echipamente vechi, dar asta se va face etapizat, după buget.
Articolul este parte a seriei publicistice "Ce facem cu România", realizată de Adevărul în colaborare cu platforma media independentă "România de la zero"
Se încarcă comentariile...
