Afacere de familie

O familie de cerşetori şi-a găsit de lucru la semafoarele de la Doamna Ghica. Tatăl, mama şi doi copii adolescenţi. Soţul şi unul dintre fii se ocupă de munca fizică, în timp ce soţia şi celălalt supervizează procesul. Lucrurile par să meargă bine.

În prima seară în care i-am zărit, bărbatul, cu faţa cuiva care are o normă de îndeplinit, plimba printre maşini un cărucior cu un copil în el. Traversa strada de sute de ori, preocupat, rugându-se de şoferii pe care-i alegea după un algoritm personal, în timp ce picioarele copilului se bălăngăneau fără vlagă din cauza hurducăielilor. Nu se oprea doar la maşinile mai luxoase pentru că, din experienţă, ştia că nu de bani e vorba, ci de cât de uşor sunt unii sau alţii de prostit. Îi alegea pe cei care aveau femei sau copii în maşină, pe cei cu capul mare, pe cei care îl priveau. Avea o tehnică personală. Paranteză: copilul din cărucior, la vreo 12-14 ani, avea corpul cuprins de boală, picioarele dezvelite erau subţiri, atrofiate, iar faţa-i era strâmbă.

În a doua seară, pe marginea drumului stăteau doi cetăţeni, un tânăr şi o doamnă, amândoi prăvăliţi pe trotuar, spărgând seminţe, discutând diverse, încurajându-l pe bărbatul care plimba căruciorul, strigându-i lucruri, făcându-i semne din timp în timp.

La una dintre ture, când a ajuns pe partea lor de stradă, bărbatul s-a apropiat de ei şi le-a zis că ia o pauză. S-au aşezat toţi pe marginea drumului, la taclale. „Grea munca, bre. Aici e de muncă, înţelegi? Când m-am oprit, tocmai acum, uite ce de maşini s-au strâns!“. „Lasă, buei, vrei să-l mai iau eu?“. „Nu, nu, lasă, mă descurc, mânca-ţi-aş“.

A treia oară, în altă seară, familia se încăpăţâna să-şi prelungească ziua de lucru în intersecţia de la Doamna Ghica. Veneau corporatiştii de la birou, din Pipera, şi, pentru că se stătea mult la coadă, oamenii se plictiseau. Câte unul mai deschidea geamul să arunce câte un ban. Totuşi, per total, se vedea de la o poştă că afacerea mersese destul de prost în ziua respectivă. Era prea cald şi toată lumea voia să ajungă acasă, nimeni nu avea chef să deschidă geamul şi să se sufoce.

Bărbatul făcea ultimele ture, în timp ce pe margine, în spaţiul verde, mama şi celălalt copil stăteau relaxaţi pe un cearşaf alb şi discutau una-alta privind la cerul înserat al Bucureştiului. În aer se simţea un miros discret de apă stătută. Lacul Tei era aproape, iar claxoanele şi înjurăturile banale din intersecţie nu puteau strica o seară perfectă în familie.

Bărbatul care împingea căruciorul s-a apropiat de ei şi le-a zis vreo două. Tânărul de pe cearşaf a râs. I-a dat una peste picioare băiatului din cărucior, apoi s-a întors la poziţia iniţială. A scos un alt cearşaf şi a acoperit-o pe maică-sa ca şi când ar fi vrut să o ferească de ţânţari. Ea i-a zis ceva de Italia. Fiul i-a replicat: „Da, aşa e, ce viaţă“. Apoi s-a ridicat într-un cot şi a rostit: „Auzi, fă, hai să mai mergem o dată!“. „Unde să mergem, bre?“. „Să moară viaţa mea, fă, hai să mai mergem o dată în Italia“, a strigat băiatul şi a ciupit-o în joacă de un sfârc.  

Între timp, s-a făcut întuneric de-a binelea, la fel de întuneric şi-n Chitila, şi-n Chiajna, şi-n Căţelu, şi în vârful Casei Poporului.