Constantin Mille, geniul inovator al „Adeverului” (I)

Dacă, la mânia viscerală şi durabilă pe care i-a provocat-o aplecarea României sub autoritatea unei monarhii străine, Alexandru V. Beldiman a avut ideea de a fonda ziarul „Adeverul”, Constantin Mille este, fără îndoială, inovatorul absolut al publicaţiei moştenite de la Beldiman şi cel care a plasat-o definitiv în elita presei române moderne. Sub direcţiunea lui Mille, cotidianul a cunoscut vârful absolut al ascensiunii şi gloriei sale.

Constantin Mille s-a născut la Iaşi, în data de 21 decembrie 1861, într-o familie de viţă nobilă (un ascendent al său fusese, ca boier, membru al divanului ad-hoc al Moldovei). Însă, încă din primii ani ai vieţii este nevoit să se confrunte cu situaţii dramatice: tatăl său suferea de o bolă mintală, iar mama sa cădea adesea pe patul de suferinţă. Aşa încât Constantin Mille îşi va petrece o bună parte din copilărie şi din prima tinereţe prin internatele şcolilor pe care le-a frecventat.

Urmează liceul în oraşul natal, iar în toamna anului 1878 se înscrie la Facultatea de Drept şi la cea de Litere de la Universitatea „Al.I.Cuza”. Din studenţie, începe colaborarea la revista „Contemporanul”, care se afla în plin război polemic cu societatea literară „Junimea”. În „Contemporanul”, aveau să-i apară  cele mai importante scrieri.  Tot atunci, aderă la mişcarea socialistă, alături de militanţi marcanţi precum Nicolae Rusel, Alexandru Bădărău sau fraţii Ioan şi Gheorghe Nădejde. Alături de aceştia, în 1880, organizează primul Congres al Studenţilor Români, reuşind să atragă atenţia autorităţilor, care-l califică drept agitator pe Russel şi hotărăsc să-l exileze. Exmatriculat din facultate din pricina convingerilor sale politice, în 1882, Mille se înscrie la Universitatea din Paris, apoi îşi completează studiile la Universitatea Libre, din Bruxelles, de unde, în 1884, revine în ţară, cu diploma de doctor în drept şi cu multe legături în cercurile socialiste din Europa. Devine membru fondator al Cercului de Studii Sociale şi se alătură lui Ioan Nădejde, cu care înfiinţează revista „Drepturile omului”.

Apoi, între 1890 şi 1894, împreună cu Nădejde şi Panait Muşoiu editează revista „Munca”, organ de presă social democrat, care atrage colaboratori precum Garabet Ibrăileanu, Sofia Nădejde sau Mihai Pastia. Astfel, epicentrul activităţii socialiştilor români se mută de la Iaşi la Bucureşti. În strânsă legătură cu mişcarea muncitorească, „Munca” relatează adesea despre greve, îi îndeamnă pe muncitori să se organizeze în sindicate şi propagă ideile marxiste. În 1893, Mille se alătură Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România şi devine unul dintre cei mai radicali dintre reprezentanţii care cer reforme sociale imediate. Tot din acel an, începe să scrie, în calitate de colaborator, la „Adevărul”. Alături de Anton Bacalbaşa, autorul celebrului „Moş Teacă”, Iacob Ţăranu, D. Anghel sau V. G. Morţun , participă regulat la întâlnirile socialiştilor, care se ţineau în fiecare sâmbătă la clubul „Sotir”, din Piaţa Amzei.

Iată cum îl descrie Al. Nora, unul dintre corectorii „Adevărului”, care l-a întâlnit pentru prima dată chiar cu unul dintre aceste prilejuri: ”Plimbându-şi fără emfază frumuseţea virilă, se distingea de ceilalţi prin pelerina-i gri închis şi cu careuri, care-i acoperea umerii-i spătoşi de bărbat chipeş, cu ochii vii, de un negru scăpărător, şi o mustaţă grosă împodobindu-i buza. (…) Un cioculeţ ferm tăiat a la Henri IV complecta această figură de luptător şi polemist, care revărsa o simpatie de o contagiune fără răgaz”. După un timp, sediul socialist se mută de la „Sotir” în casa „Appel”, de pe strada Doamnei. Acolo, Ioan Nădejde scoate „un quotidian al partidei”, intitulat ”Lumea nouă”. Vestea că Mille a preluat „Adeverul” de la Beldiman şi că bănuiala că prospătului ziar de propagandă i s-ar putea contrapune un adversar serios şi cu prestigiu îl scoate din minţi pe Nădejde. Mille este acuzat de trădare şi este exclus din PSDMR, portretul îi este smuls din panoplia  sălii de întruniri şi aruncat în closet. „Prim redactorul” lui Beldiman, Tony Bacalbaşa, îşi prezintă demisia. Este urmat de Ion Teodoreanu şi de D. Anghel: împreună vor declanşa o campanie furibundă îndreptată împotriva lui Mille, în paginile revistei „Moş Teacă”.

„Ziarul fără pată şi fără de frică”
În ediţia din 5 ianuarie 1895, Alexandru Beldiman anunţa transferarea  „Adeverului ” în posesia lui Mille (chiar dacă îşi va păstra până la moarte funcţia de „director politic”) şi îşi justifica gestul astfel: „Am ales pe d. Const. Mille ca să-i trec proprietatea ziarului Adeverul, pentru că d-sa este un intransigent în politică; fiindcă onorabilitatea d-sale este mai presus de orice bănuială; şi, în fine, pentru că am convingerea că Adeverul va rămânea un organ independent al cauzei democratice”. Se va confirma că bătrânul Beldiman a avut fler. După trei ani, Beldiman moare iar Mille scrie într-un editorial: „ Moartea lui (…) nu poate să însemne o schimbare de direcţiune, cu atât mai mult cu cât eram în perfectă concordanţă cu dânsul.(…) În lupta dintre săraci şi bogaţi, dintre mici şi mari, dintre apăsaţi şi apăsători, Adeverul a fost de partea celor d-întâi şi va rămânea tot acelaşi şi pe viitor. (…) Carol I şi-a luat drepturi pe cari nu i le dă Constituţia, a devenit rege absolut, s-a pus mai  presus de guvern, de parlament, de legi şi azi, în ţara românească, nu există de cât două puteri : el şi poporul. Ei bine, vom lupta, ca şi în trecut, pentru restrângerea prerogativelor Coroanei. (…) Călăuzit de memoria şi exemplul lui (Beldiman n.r.), ajutat de amici cari au încredere în lupta începută, am nădejdea că voi putea duce sarcina ce mi se dă, şi că Adeverul va rămâne organul democraţiei, ziarul fără pată şi fără de frică şi, în acelaşi timp, o foaie care tinde să fie în publicistica română, tot d-auna în rândul întâi”.

Palatul „opiniunei publice”
O dată cu venirea lui Mille, „Adeverul” intră în epoca sa de glorie. Fiindcă îşi dă seama că redacţia ziarului nu mai poate funcţiona înghesuită în cele două cămăruţe din pasajul Băncii Naţionale, Mille cumpără câteva maidane  pline de bălării pe strada Sărindar, nr. 11 şi îl angajează pe arhitectul Ştefan Ciocârlan să conceapă proiectul unui palat luxos şi monumental, după modelul palatului „Figaro”, din Paris. În februarie 1898, tipografia, considerabil mărită, se mută în vastele încăperi de la subsolul grandiosului edificiu, iar luna mai, înaintea inaugurării, redacţia îşi ocupă spaţiile destinate.

În ziua deschiderii porţilor, „Adeverul” titrează pe prima pagină: „Serbarea noastră”. „Suntem în plină sărbătoare, se arată în articolul de fond. Deschidem mari porţile palatului Adeverului şi invităm marele public să-şi privească opera. Lui îi datorăm  noi acest cadru superb, elegant şi artistic, în care şi un ziar din străinătate s-ar simţi mândru. El ne-a dat putinţa să facem ceea-ce am făcut din Adeverul, un ziar european, şi din noul său local un palat al opiniunei publice, al zecilor de mii de cititori cari, timp de atâţia ani, nu ne-au retras sprijinul şi simpatia lor. (…) Mai avem încă speranţa de a creia în jurul Adeverului o mişcare literară şi artistică, o atmosferă care, încetul cu încetul, să deprindă publicul cu gustul artistic, cu necesitatea artei”. Imediat apoi, Mille îi aduce un omagiu lui Beldiman:„Poporul nostru, înainte de a bea, stropeşte pământul cu o picătură în amintirea celor morţi. În mijlocul veseliei noastre generale, să vărsăm câte-va picături în memoria aceluia, care trăieşte încă între noi, prin puterea faptelor şi caracterului său înalt şi dezinteresat”. „Adeverul a ştiut a concilia multiplele nevoi cu care un organ popular are de luptat. El a ştiut a rămâne independent şi de puterea guvernativă şi de patimile populare, el a rămas organul de încredere al mulţimei, de şi în anumite împrejurări acest ziar s-a împotrivit pornirilor aceleiaşi mulţimi; el, în sfârşit, a sporit bogăţia sa materială, sporind, în acelaşi timp, simpatiile ce nu i-au lipsit nici o dată. Cu ziare ca Adevarul, ziarismul poate deveni o profesiune, adică o profesie stabilă şi onorabilă”, notează şi Const. C. Bacalbaşa.

Între muzeu, bibliotecă şi fabrică de informaţii
Luxul şi bunul gust ale clădirii sunt, într-adevăr copleşitoare. În spatele uşii principale se întinde culoarul care duce către  Administraţie, Redacţie şi cabinetul directoral. Pereţii sunt acoperiţi cu faianţă verde de Meissen, decorată cu diverse motive. Între lambriu şi tavan, spaţiul este tapetat cu afişe rare, semnate de maeştrii Capillo, Grasset, Leandre, Cheret, Macha, Vermont sau Teişanu. Sala lungă a Administraţiei este împărţită în două: primul module se rezervat publicului, cel de-al doilea funcţionarilor. Totul este spaţios luminat şi aerisit. Scara de onoare, în spirală, este însoţită, de asemenea, de afişe colorate. Sala de Depeşi, înaltă cât două etaje, este o adevărată operă de artă. La dreapta-ghişeele de „Abonamente”, „Anunciuri”, „Reclamaţiuni”, „Biuroul administratorului”. La stânga-panourile pe care se expun telegramele şi fotografiile. În fundal-un portal care duce spre intrarea scării. La jumătatea lui-bustul lui Beldiman, semnat de sculptorul Filip Marin. Vestibulul biroului directorial este, de fapt, o gigantică bibliotecă, care adăposteşte pe rafturile galbene colecţiile de ziare de la noi şi de aiurea. Prima sală de dinainte de cabinet este o adevărată galerie de pictură veche. Cabinetul directorului-alt muzeu: pot fi admirate acolo tablouri de Luchian, Vermont, Verona, Simonide, Ştefan Popescu, Andreescu, Jiquide, sau Ressu. În mijloc-biroul directorului, iar de jur împrejur-alte rafturi de biblioteci. Înainte de cea de-a doua ieşire care duce în vestibule, Mille şi-a construit o micuţă capelă tapetată cu artă bizantină, cu candele străvechi de argint atârnând din tavan.  După capelă-o altă încăpere: biblioteca particulară a lui Mille. Sala de recepţie a ziarului, mobilată somptuos, este dominată de un tablou uriaş, care-l înfăţişează pe Beldiman, semnat de N.Mantu. Birourile redactorilor-spaţioase şi aerisite. Sala de culegere sau zeţăria are 35 de metri lungime şi 15 lăţime. În fundul sălii lucrează corectorii. Deasupra clădirii-o terasă, plină de flori. La subsol-stereotipia, rotativele şi depozitul de hârtie. La parter-sala de vânzare. O „fabrică” de informaţii completă. De la in-put, la out-put.
(În episodul următor: explozia publicistică iscată în jurul cotidianului „Adeverul”;  Mille cumpără prima tipografie color din lume, dar nu uită să plătească „produsele gândirii”)