Războiul ţesăturilor din centrul Chişinăului
0Nu doar la nivel înalt se dau lupte aprige pentru bani şi putere: scuarul Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău e un punct fierbinte. Un focar de război în care generalii sunt femei, în loc de bombe se aruncă înjurături, iar planurile strategice sunt atent elaborate şi prezentate în procesele de judecată. Nu în zadar se spune că nu poţi sa cunoşti o femeie până nu o întâlnesti la tribunal.
Aşa se face că în piaţa din scuarul teatrului în care poţi să găseşti de la feţe de masă şi prosoape de pe vremea bunicii, până la ii şi bijuterii handmade, se derulează de ani buni un conflict între personaje ce par desprinse din dramaturgia lui Caragiale.
Războiul Rece din Chişinău
Prin rândul al treilea din târg, o bătrânică vinde tot soiul de textile, pe unele le ia din magazine, pe altele le aduce de acasă. Are basmale şi prosoape pe care le ţinea de moarte, dar pentru că voia să câştige nişte bănuţi de pâine şi bomboane pentru nepoţi, a hotărât să le aducă în târg să le vândă. Zilnic, pe ploaie, vânt şi ninsoare baba Nadia Ciornea vine din Ialoveni la lucru, în centrul Chişinăului şi duce după ea un căruţ cu toată marfa. Lucrează aici din anul 2003 şi la început vindea tablourile feciorului său, pictor de profesie. În 2009 însă mătuşa Ana Greceanîi de la taraba de peste drum i-a propus bătrânei de 84 de ani să vândă din marfa ei. Baba Nadia a vândut cât a vândut din “tovarul” tuşei Ana până când s-a gândit ea: “Ei, dapoi n-am eu terfele mele acasă?”.
Atât a trebuit ca să înceapă un razboi rece. Pe ici pe colo se pare că s-a mai lăsat cu un baston pe spate, o înjurătură şi multe plângeri la poliţie. Baba şi mătuşa se acuză reciproc că au marfă ieftină de la “gumanitarcă”, îşi fac anti-PR una alteia şi încearcă să alunge clienţii celeilalte. Bărbaţii de prin jur s-au împărţit în cele doua tabere şi îşi susţin comandantul de regiment în persoana celor două femei trecute ambele de a doua tinereţe.
Spiritul concurenţei nu oboseşte niciodată
Un nene din piaţa artiştilor care foloseşte înjurăturile ca şi cuvinte de legătură, lucru care îţi cam ofileşte urechile, se indignează: „Baba trebuie să plece acasă, de ce stă aici? Are nepoţi şi copii care pot avea grijă de ea”. Baba însă este o femeie în putere, poate lucra. Are ochii albaştri şi mari, toţi dinţii în gură, vorbeşte lucid, vede bine, ba chiar poate scrie şi citi fără ochelari. Păstrează în geantă o grămadă de hârtii, majoritatea sunt plângerile pe care le-a scris la poliţie, decizii judecătoreşti, numerele de telefon ale unor avocaţi şi poliţişti. Baba Nadia povesteşte plină de indignare: “Am ajuns babă bătrână ca să-şi bată joc de mine, îmi spun toate prostiile de pe lume, că umblu cu bărbaţi şi alte cuvinte murdare”. Despre mătuşa cu care se ceartă spune că mituieste toţi poliţiştii, ba chiar la un proces în instanţă, judecătorul era beat şi nu a vrut să-i audieze martorii.
De cealaltă parte un alt nene şi tuşa Ana pun la îndoială luciditatea babei Nadia şi zic că bătrâna inventează multe lucruri. Deşi chipurile le este milă de ea, ar fi bucuroşi să o vadă plecată din locul în care îşi vinde mărfurile. Până la urmă totul se învârte în jurul locului şi al mărfurilor.
Conflict permanent
Sursa conflictului stă şi-n faptul că într-o zi tuşa Ana şi-a plasat masa cu ii, prosoape, feţe de masă şi altele în faţa mesei deţinută de baba Nadia. Bătrânei nu i-a plăcut mişcarea, acela e locul ei de zece ani: “Anei îi ajunge jumătate de parc pe care l-a ocupat abuziv, să nu caute să ia şi locul meu …”. Tuşa Ana nu se lasă mai prejos şi spune că bătrâna vorbeşte urât şi e pusă pe harţă. De cealaltă parte baba Nadia povesteşte că lucrurile au devenit de speriat când tuşa Ana a ameninţat-o, iar bătrâna a scris plângere la poliţie.
Într-un târg destinat artiştilor plastici, al meşterilor, al oamenilor înconjuraţi de artă şi frumos, concurenţa cultivă duşmănia. Fiecare centimetru mai la dreapta sau mai la stânga contează. Bătrâna Nadia Ciornea, mătuşa Ana Grecianîi, dar şi alţi vânzători din scuarul Teatrului „Mihai Eminescu” sunt concurenţi înrăiţi, iar pentru fiecare posibil client se dă o luptă acerbă, care poate ajunge şi în instanţă.
Serafim Urechean, primar general al municipiului Chişinău (1994-2005)
În perioada cât am deţinut funcţia de primar, fiind inspirat de ceea ce am văzut peste hotare, am încercat să ofer un spaţiu artiştilor plastici, unde aceştia să îşi comercializeze creaţiile. Scuarul Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” este un spaţiu perfect pentru ei. Este amplasat în centrul oraşului, este un loc care prezintă cultura şi tradiţiile noastre. Din punct de vedere legislativ, la timpul respectiv nu a fost aprobat nimic concret. Eu am vrut chiar să amenajăm şi nişte pavilioane acolo, dar ei nu au dorit acest lucru. Voiau doar un spaţiu al lor.
Nistor Grozavu, viceprimar al municipiului Chişinău
În principiu, nu există o decizie oficială care să confirme faptul că oamenii au voie să-şi vândă mărfurile în scuarul teatrului. Ei nu plătesc niciun fel de taxă. E un fel de înţelegere nescrisă, care le permite să ocupe respectivul spaţiu. În plus, toată lumea ştie că la târgul din preajma Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” găseşti o mulţime de lucruri interesante. Noi credem că atunci când strada pietonală va fi gata, ei încetul cu încetul se vor deplasa acolo. Sunt liniştiţi, probleme nu fac.