O amintire cu amintirile lui Grigore Vieru

Îmi povestea Grigore Vieru, în 2005, în timp ce străbăteam agale Calea Victoriei, pe lângă Palatul Regal: „ - Am reuşit să ajung la Bucureşti, pentru prima dată, în 1968. De prisos să spun că am văzut totul printr-o perdea de lacrimi. Pe suflet şi, câteodată, chiar pe ochi. Vouă, azi, vi se pare ridicol, dar mie mi se părea (mi se pare şi acum!) că ajunsesem în Paradis.“

„Priveam de jur-împrejur, cu ochii, dar şi cu... urechile. Sunetul limbii materne era ca o perpetuă mângîiere, îmi venea să-l împachetez şi să-l bag în valiză, să-mi ajungă pentru câţiva ani, când mă întorceam la Chişinău.

Am ţinut să îi cunosc pe câţiva dintre cei mai buni poeţi ai momentului şi, spre cinstea lor, nu m-a refuzat nici unul. Toţi m-au primit ca pe un frate.

Cel mai cald m-a primit, fireşte, Nichita Stănescu, cel mai mare poet român de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Nichita a ţinut să mă ducă să văd casa lui Titu Maiorescu din strada Mercur, în care Eminescu a citit pentru prima dată Luceafărul şi alte opere ale sale. Eu ştiam deja că nici casa, nici strada nu mai existau de mult, pe locul lor ridicându-se un bloc care dădea spre Magheru. Dar, de dragul lui Nichita (şi-al lui Eminescu şi Maiorescu!), m-am dus.

Nu mă înşelasem şi nici starea poetică în care ne aflam amândoi nu l-a împiedicat pe Nichita să se îndrepte spre blocul ştiut, pe al cărui perete se află placa memorială care indică locul în care se aflase casa lui Maiorescu. Ajunşi acolo, Nichita mă întreabă: – O vezi, Grigore? – N-o văd, Nichita. – E dincolo de blocul ăsta. Suie-te în spinarea mea, s-o vezi.

M-am suit. Cu ochii în lacrimi, deşi n-o vedeam, de pe spinarea lui Nichita Stănescu, am spus că o văd.

Şi adevărul este că asta a fost, pentru noi, poeţii din Basarabia, Nichita Stănescu. Spinarea puternică, pe care ne-am suit ca să-l vedem pe Eminescu. Ca să vedem adevărul limbii române, al poeziei româneşti, şi al identităţii noastre.”

Iată o temă pentru istoricii noştri literari: vizita lui Nichita Stănescu la Chişinău şi influenţa sa asupra poeziei române din Basarabia, de la Grigore Vieru însuşi (care e altul după 1976) şi până la generaţia optzeci.