La 66 de ani de la al doilea val de deportări, victimele rememorează clipele de groază

Au fost treziţi în miez de noapte şi urcaţi în trenuri pentru vite, adevărate focare de boli infecţioase. În mizeria aceea au mers zile şi săptămâni în şir. Din când în când gardienii le aruncau o bucată de pâine uscată sau de peşte sărat care le înverşuna şi mai mult setea. Copiii plângeau şi cereau de mâncare, femeile boceau, iar bărbaţii se gândeau la gospodăria lăsată în urmă.

Este drama celor care au trăit groaza deportărilor regimului sovietic din perioada 1940-1953.

Cel de-al doilea val al deportărilor iniţiate de regimul stalinist, numit şi „Operaţiunea IUG”, a început în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949 şi a durat până în seara zilei de 7 iulie. Conform datelor oficiale, în ziua de 6 iulie 1949, au fost deportate în Siberia 11.293 de familii din Moldova sau peste 35.000 de oameni. Sursele neoficiale afirmă însă că aceste cifre nu reflectă întreaga proporţie a dramei moldovenilor, deoarece numărul victimelor deportărilor a fost calculat reieşind din cifra de trei membri ai familiilor. Se ştie, însă, că au fost ridicate familii cu 7-8 şi chiar 14 copii.

Mizerie, păduchi şi râie

Calvarul nopţii din 5 spre 6 iulie a rămas viu în memoria celor care au trăit clipele deportării. Margareta Spânu-Cemortan avea şase ani pe atunci. „Ne-am trezit la miezul nopţii cu bătăi în uşă. Ne-au adunat la gara din Bălţi - eram vreo 40 de oameni - şi ne-au urcat în trenul pentru vite. Înăuntru era atât de murdar, plin de balegă şi paie. Erau doar două ferestre mici cu nişte gratii. De acolo venea tot aerul pe care îl puteam respira”, îşi aminteşte femeia. În vagoanele lipsite de cele mai minime condiţii sanitare s-au răspândit rapid boli infecţioase. „Ne-am umplut de păduchi şi râie. Eu eram cu fratele meu şi cu tata. Lângă mine era o femeie. După câteva zile am observat că nu se mişcă. Am constatat că e moartă. Am bătut în uşă, am făcut gălăgie ca jandarmii să o scoată din vagon. Dar n-au făcut-o. Am mai mers cu acel cadavru încă două zile. Era un miros înfiorător. Într-un final, uşile s-au deschis. Au luat cadavrul şi l-au aruncat”, povesteşte bătrâna. 

O mamă şi-a înecat copilul

La un moment dat, trenul groazei s-a oprit, iar oamenii însetaţi, plini de durere au fost lăsaţi să iasă. Ajunseseră la râul Volga. „Între timp, alipiseră mai multe vagoane la tren. Erau peste 40. Ne-au spus să ieşim, să mergem la apă să ne spălăm puţin şi să bem. Îmi amintesc perfect cum un tânăr a sărit în apă şi a început să înoate. Jandarmii au început să tragă în el şi să-i strige să revină. Nu am mai aflat dacă a scăpat băiatul acela. După acest incident, jandarmii s-au enervat şi au început să ne împingă spre vagon. Restul n-au mai ajuns la apă...”, mărturiseşte femeia. Cumplită este o altă scenă care a rămas în memoria Margaretei. „O femeie care avea patru copii mai mari şi un sugaci, l-a înecat pe cel din urmă. Cazul a înspăimântat lumea. Mulţi i-au sărit în cap. Ea ne spunea că nu are lapte, nu-şi poate hrăni copilul şi decât să-l chinuie...”, povesteşte una dintre miile de victime ale represaliilor comuniste.

„Mama a înnebunit când a auzit că ne vor lua”

În ziua de 5 iulie, Feodosia Cosmin povesteşte că era nespus de veselă, fără a avea un motiv anume. „Mămica era la prăşit. Eu am rămas singură cu o prietenă şi ne-am jucat atât de mult. Dintr-o dată mă luase o bucurie enormă, râdeam în hohote. Seara a venit mama acasă cu muncitorii. Au stat mult la masă, până la miezul nopţii. Bucuria mea trecuse-n scârbă. Eram neliniştită. Ne-am culcat, dar dormeam iepureşte”, îşi aminteşte Feodosia Cosmin care, copil fiind, a presimţit că va urma ceva teribil. „Tot la miezul nopţii au venit şi la noi. A bătut în uşă secretarul de soviet. Ne-au spus să deschidem că nu se întâmplă nimic. Dar s-a întâmplat. În casă au intrat moscalii înarmaţi până în dinţi cu uniforma pe care era marcată secera şi ciocanul. Au zis să ne pregătim în 30 de minute. Mama a început să răcnească, a înnebunit când a auzit că ne vor lua. Am urcat în maşini, apoi în tren”, povesteşte bătrâna.

Meniul zilnic: 300 de grame de pâine

Un destin deosebit a avut Ion Rusu. Originar din satul Baccealia, acesta a fost deportat în anul 1947 în Kazahstan. Nu s-a mai întors niciodată acasă. „Eram zeci de mii de oameni în tren. Vagonul era înfăşurat cu sârmă ghimpată. Am mers 20 de zile. În Kazahstan lucram la pământ, săpam fundaţii pentru clădiri. Timp de cinci ani am mâncat 300 de grame de pâine pe zi. Şi am supravieţuit”, spune Ion Rusu care în prezent continuă să locuiască în Kazahstan. Mărturia acestuia a fost difuzată în cadrul spectacolului „Memoriile Deportărilor” de la Chişinău.

Ieri, la Chişinău, a avut loc un miting de comemorare a victimelor regimului comunist. Primarul capitalei, Dorin Chirtoacă, le-a spus celor prezenţi că a cerut o inventariere a tuturor lucrurilor care s-au făcut în aceşti ani pentru victimele deportărilor şi a cerut să fie creat un grup reprezentativ pentru a putea discuta despre problemele deportaţilor şi modul în care aceştia pot fi ajutaţi. Premierul interimar, Natalia Gherman, a transmis un mesaj cu această ocazie, în care spune că „este o zi de mare tristeţe, cea mai neagră şi tragică filă în istoria noastră”.

Istoriile acestor oameni au fost relatate în cadrul spectacolului „Memoriile Deportărilor”. Evenimentul a cuprins elemente teatralizate, interviuri cu deportaţii şi proiecţii de film care au atras atenţia publicului asupra acestui eveniment tragic din istoria Basarabiei.