Stimate Dle Ernu, la Chişinău în cadrul unei emisiuni televizate, raspunzînd la întrebarea telespectatorului despre caracterul artificial al Republicii Moldova, aţi spus că şi  România este un stat artificial. În acest context vreau sa vă întreb: ce este un stat artificial? Există şi state neartificiale?

Întrebarea nu era deloc nevinovată, mai ales ca venea de la jurnalistul Doru Dendiu. Dumnealui sugera că Republica Moldova este un stat artificial, confecţionat în laboratoarele Kremlinului şi că în „mod natural” RM ar aparţine României.  Pe mine mă interesează problema în cauză dintr-o cu totul altă perspectivă şi nu mă deranjează nici viziunea unionistă şi nici cea statalistă pentru că ambele au o anumită raţionalitate. Eu vreau, în primul rind, să înţeleg ce se întîmplă în Republica Moldova.

Răspunsul meu era tranşant: „Da, Republica Moldova este un stat artificial pentru ca nu poate fi altfel, iar dacă ne uităm cum s-a construit România, vedem foarte multă artificialitate. «Proiectul România» este un proiect artificial. Asta nu înseamnă că este rău sau bun” (sursa ).

Ce vreau să spun cu acest lucru? Important în aceasta ecuaţie e să definim termenii ca să ştim despre ce vorbim. Pentru mine, termenul artificial  nu se află în aria conceptelor de adevărat sau fals şi nu intră în contradicţie cu acestea, ci se opune termenului de natural. Pentru mine, politica este ceva pur artificial, aşa cum este şi cultura. Artificial este ceva opus naturii. Din cunoştinţele mele, nu există proiect de stat natural. Poate doar politicul în forma lui primitivă în care puterea biologică, bîta, era cea care făcea politica, dacă în acest caz putem vorbi de politică. Pot accepta că violenţa primară este o forma de „politică naturală”. În rest, cel puţin de cînd vorbim de polis, nu mai avem de-a face cu „naturalul”, ci cu nişte reguli şi mecanisme inventate de om care înlocuiesc politica bîtei.  Deci cînd vorbim de politică avem de-a face cu ceva construit, care nu este dat de la natură; nu înseamnă că e fals, neadevărat, care nu are un conţinut real. Eu ador artificialul pentru ca este un produs al minţii noastre prin care ne-am rupt de determinismul naturii, prin care ne-am eliberat de natură. Iar în ziua de azi, fie vorba între noi, nici măcar natura nu mai este “naturală” pentru că este mediată de un întreg angrenaj cultural. E la fel de adevărat că din cînd în cînd natura ne mai dă lecţii, însa omul vrea mereu să o controleze, să şi-o subordoneze.

Haideţi să luăm ca exemplu România, ţară a cărei cetăţean onest încerc să fiu. Care este proiectul politic al acestei ţări de-a lungul ultimilor 300 de ani? Proiectul de ţară  a fost oare acelaşi pe parcursul acestor 300 de ani? A fost acelaşi stat pe parcursul ultimilor 300 de ani sau nu? Cum arăta România acum 300 de ani, care oricum nici nu exista ca stat, şi cum arată acum? Cum a arătat ea în diverse perioade, cum şi-a modificat teritoriul şi cum s-a construit politic? Care e România „naturală”? Cea de la 1800 în care vorbeam de nişte principate, cea de la 1859 în care aveam unirea a doua principate (Moldova şi Ţara Românească) sau cea de la 1918 cînd are loc Marea Unire? Şi iarăşi: să nu uităm că doar în secolul XX România  a avut teritorii, construcţii sociale şi regimuri politice foarte diferite. Există o Românie “naturala”? Fireşte că nu există pentru că politica este ceva pur artificial, iar rezultatul este o lungă luptă, negociere şi multe compromisuri. Iar un proiect de ţară este un proiect al unei elite intelectuale, politice şi economice cu o largă susţinere populară care încearcă să-l ducă într-o direcţie cu o anumită finalitate.  

Fireşte că statul naţional odată ajuns într-o formulă mai coerentă a încercat să-şi construiască o sumă de mituri fondatoare, iar cum România a trecut atît prin faza fascistă, cît şi prin cea a comunismului naţionalist dus la extremă, ea şi-a inventat o întreagă mitologie în acest sens. În această mitologie vedem cum „poporul român” lupta pentru integritatea „neamului şi teritoriului străbun” de pe vremea geto-dacilor şi cum Mihai Viteazu a făcut prima Unire a principatelor etc. Sînt mituri despre care astăzi ştim cum s-au format şi ce ideologii au stat la baza lor. Pentru unii însă, acestea sînt lucruri „naturale” dar şi, paradoxal, „adevăruri ştiinţifice”. Dar aceste fenomene nu sînt specifice doar României, ci tuturor statelor naţionale. Treaba noastră e să facem puţina lumină şi să încercăm să interpretăm istoria şi actualitatea astfel încît să ne ajute să ieşim din tot soiul de fantasmagorii ideologice si politice.

Există totuşi state „naturale”? Din cunoştinţa mea nu. Au existat în perioada moderna state “naturale”? DA,  dintr-un anumit punct de vedere aceste state au existat – prin ideologiile pe care le promovau,  cum e cazul perioadei fasciste. Fascismul s-a întemeiat pe acest biologism şi purism al naţiei, pe genă, rasă, pămînt sfînt etc. Ştim cum a evoluat şi la ce a dus această ideologie a “naturalului şi purităţii biologice rasiale”. Astăzi ştim foarte bine că nici identitatea nu este ceva „natural şi biologic”, ci ceva pur cultural în continua schimbare şi că o persoană are de obicei multiple identităţi (de la culturală şi naţională, la cea socială etc). Aşa că fiecare e liber să se creadă român, moldovean, basarabean, dac sau geto-dac chiar dacă vorbesc aceeaşi limbă. Istoria Basarabiei e fascinantă în acest sens şi e o ilustraţie exemplară a modului în care se construiesc şi reconstruiesc identităţile de tot felul.

În ce priveşte Republica Moldova…

Ce crede scriitorul Vasile Ernu despre apariţia şi perspectivele statului Republica Moldova. Care sunt, în opinia dvs, şansele moldovenilor din stinga Prutului de a-şi păstră ”acoperişul politic” pentru propria identitate?

Întrebarea importantă care ar trebui pusă e următoarea: care este legitimitatea şi raţionalitatea statului Republica Moldova? Căci din această zonă vin multe săgeţi otrăvite şi de la „patrioţii” români, dar şi de la ruşi. Sincer, eu credeam că această fază a fost depăşită încă de la finele anilor 90. Eu ca un tînăr care am fost foarte implicat în mişcările politice de la finele anilor 80 în RSSM credeam că după 90, după destrămarea URSS, ne vom ocupa de cu totul alte probleme şi n-aş fi crezut că ne vom epuiza energiile în veşnice legitimări şi frămîntări identitare fără conţinut şi care nu duc nicăieri. Credeam că vom lucra cu alt set de problematici: ce fel de stat vrem să facem, cum facem un stat care sa îi reprezinte pe toţi cetăţenii şi în interesul tuturor cetăţenilor, indiferent de etnie etc. Acum, însă, asistăm la o revenire ciclică a aceloraşi discuţii sterile din anii 90 care dacă atunci aveau un rost, astăzi sînt doar o formă de deturnare de la problemele reale ale societăţii.

Întrebarea: este legitim statul RM? Din punctul meu de vedere este legitim. A existat un context istoric favorabil apariţiei acestui stat atunci cînd s-a destrămat URSS. A existat o elită politică, culturală, socială şi economica cu un puternic sprijin popular, care a înţeles că poate să facă această ruptură şi a făcut un pas important spre crearea unui stat independent. Crearea RM a fost un proces „natural” în acel context, similar cu al unui şir de state nou create mai mult sau mai puţin independente din fostele republici unionale. Procesul de creare a noilor state din corpul politic şi geografic al fostei URSS a semănat foarte mult cu procesul de reinventare a unor state în perioada postcolonială din spaţiul occidental. Deci, nimic nou sub soare. Ah, ca RM putea alegea calea unirii cu România, cel puţin pentru ca aveam un precedent… Discutabil… Eu am mari dubii că se putea realiza sau că cineva voia acest lucru. Însă, istoria nu se prea discuta în termenii lui „cum ar fi fost dacă”. Contextul, forţele politice acelor vremuri au ales această cale. Acestea sînt datele problemei.

Ceea ce ştim însă azi e ca avem un stat, e adevărat că e slab, dar e un stat. Avem o elita culturală, politică, economică, socială etc., care se regăseşte, se identifică cu acest stat şi contribuie într-un fel sau altul la construcţia şi dezvoltarea lui. Şi de ce să nu recunoaştem că avem o populaţie majoritară care se identifică cu acest stat. Unioniştii în acest moment reprezintă un procent mult prea mic pentru a avea un cuvînt de spus. Ultimele date, din 2005, arătau că cei care se consideră români în RM sînt doar 5%. (sursa) Ne place sau nu ne place, aceasta e realitatea. Unioniştii nu au decît să facă un partid şi să lupte deschis pentru idealul lor şi vedem ce va ieşi. E dreptul lor.

Cum va arăta RM de mîine este greu de spus, însă, oricum, eu nu am pronosticuri prea pozitive pentru că problemele din RM sînt structurale şi legate, în mod special, de domeniul social şi economic. Mi-e şi teamă să fac un top al problemelor cu care cred eu ca se confruntă, dar mai ales, se va confrunta RM în următoarea perioadă. Cert este că direcţia în care s-a mers pînă acum va duce într-o fundătură greu de ieşit. Asistăm la dezvoltarea unui stat construit pe mari inegalităţi sociale şi economice, în care resursele sînt controlate de cîteva clanuri (transnaţionale, transetnice şi transpartinice) şi o mare parte a populaţiei este exclusă de la un minim acces la resurse (financiare, sociale, culturale, etc). Iar astfel de construcţie politică şi socială nu este decît o bomba care nu ştim cînd va exploda, dar de explodat cu siguranţă va exploda.

„Statul artificial România” este o poveste de succes? În trecut, astăzi?

Proiectul de stat România a fost o reuşită zic eu, însă, elita a fost mereu aţintită cu ochii spre Înalta Poartă fie că ea se numea Moscova, Stambul, Washington sau Bruxelles, de care de multe ori a depins realizarea acestui proiect. România a fost o ţară supusă, iar tentinţa elitei a fost permanent să copieze modele administrative şi culturale, dar poate că asta e boala unui stat tînăr. E bine sau e rau? Mie personal, ca un om educat în Imperiu, nu-mi place această strategie, însă, nu pot să nu observ că această strategie a dat rezultate notabile deseori. Nu-mi place strategia „capul plecat sabia nu-l taie” şi a mimării modelelor de import. Eu sînt pentru alt tip de strategie, dar aceasta e altă poveste. În acelaşi timp, mă minunez cum în contexte istorice atît de dificile, România a ieşit destul de bine si cu teritoriile aproape intacte. Evident ca aici toţi fac referinţă la proiectul de ţară România Mare. Însă, dacă privim şi comparăm pe un timp istoric de 300 de ani, atunci putem spune ca e o mare reuşită.

Pe mine, însă, mă interesează mai puţin partea geografică şi istorică a ţării, dar fără a o neglija. Ca un om de stînga, eu sînt interesat de conţinutul acestui proiect şi de modul în care el oferă cetăţenilor săi indiferent de naţionalitate drepturile fundamentale care au fost cîştigate cu mult efort şi de multe ori cu preţul sîngelui. Pe mine mă interesează dacă resursele şi drepturile sînt distribuite corect, echitabil fără ierarhii, discriminări economice, sociale sau de alta natură, etc. Mă interesează dacă drepturile scrise în Carta Drepturilor Omului sînt respectate: nu doar dreptul la libera exprimare, ci si dreptul la educaţie, sănătate, muncă, protecţie socială (gratuite, fireşte) etc.

Ce observ eu este ca modelul neoliberal care a triumfat în perioada postcomunistă a distrus şi bruma de drepturi sociale pe care le aveam şi au creat şi creează în continuare inegalităţi pe care România nu le-a mai avut din perioada interbelică.

Acest tip de stat, cred eu, este catastrofal pentru cetăţenii României. Eu vreau o ţară vie, reala, unde omului îi sînt respectate drepturile şi nu un teritoriu de iobagi şi sclavi la diverse firme şi corporaţii, cu un singur scop in viata: sa plătească dijma la noii boieri si camăta la bănci. Insă sînt optimist, pentru ca ştiu că în România a existat o generaţie numită paşoptistă, patriarhii statului român, care au reuşit în vremea lor să ridice exact acest tip de probleme şi în mare parte să le rezolve în contextul acelor vremuri. Deci, avem precedente pozitive şi cred că în România poate să apară mişcări sociale şi politice care să mişte ceva. Dar e nevoie de mult efort şi luptă politică.

Republica Moldova a fost şi a rămas un stat agrar, fără mari şanse pentru apariţia unei industrii moderne. Poate agricultura moldovenească, astăzi una neperformantă, să devină competitivă şi interesantă pentru piaţa europeană?

Recent, vorbeam cu un bun amic din Chişinău, scriitorul si traducătorul Oleg Panfil (Interviul cu el poate fi citit în noua mea carte Intelighenţia rusă azi). El susţinea, pe bună dreptate, ca nivelul de industrializare atins în anii 60-80 din perioada sovietică este unul fără precedent şi care, din păcate, nu va mai putea fi atins niciodată. Oleg îmi spune ceva de genul: „cînd călătoresc pe lîngă fosta uzină MEZON, unde în anii’ 70 se asamblau microcipuri pentru computere, valabile ca model şi azi în Japonia, sau Mikroprovod – care producea cabluri pentru industria aeronatică, pe care acum îl produce doar o singură uzină din lume, înţeleg că la un astfel de nivel tehnologic, Moldova nu va mai ajunge NICIODATĂ, pentru că astfel de tehnologii sȋnt la cheremul a doar cinci state din această lume. Niciodată, Moldova nu va mai avea acces la acele sume colosale, necesare elaborării unor astfel de tehnologii, nici la acea elaborare ştiinţifică, ce presupune decenii de cercetare şi investiţii astronomice”.

Perioada aceea este foarte importantă şi din păcate nimeni nu vrea sa o discute serios căci, nu-i aşa, acum ne ocupam să prindem vrăjitoarele comuniste şi orice încerci să discuţi depre perioada sovietică a RM trebuie neapărat să fie redus la GULAG. DA, a fost multă suferinţă şi foarte multă represiune, dar trebuie analizate toate sectoarele sociale. De ce e important să discutăm şi despre tipul de industrializare, nivel de educaţie, structurare socială a anilor 60-70? E important să înţelegem ce fel de infrastructură şi ce fel de munci presta o bună parte a populaţiei în diversele ei sectoare. Pentru că atunci, pentru prima data în Basarabia, a apărut o pătură socială educată, nu doar în sectorul umanist, ci şi medical, tehnic etc. E un caz fără precedent cînd în spaţiul nostru predominat agrar, în doar o generaţie, s-a creat o întreagă clasă de medici, ingineri, agronomi etc foarte bine educată, care mai tîrziu avea sa joace un rol hotărâtor în procesul de creare a statului RM. Crezi că întîmplător are loc explozia culturală fără precedent în acei ani? Vezi realizările extraordinare în muzică, literatură, film, dans, operă şi teatru etc. Acel nivel de deschidere entuziastă, universalism cultural şi intelectual, precum şi nivel educaţional tehnic, nu cred că-l vom mai atinge curînd în RM. In anii aceea a fost o deschidere în RM mult mai universalistă (poate şi din cauză că la Moscova se întîmpla acelaşi fenomen, iar spaţiul sovietic avea alt tip de circuit) decît în România acelor ani. Asta e o temă foarte interesantă, însa din păcate, lăsată în uitare.

Să vă spun ceva şi despre sat? Păi haideţi să facem o statistică cu cîte cinematografe, librării, dispensare medicale, parcuri auto deţineau satele moldoveneşti în anii 70-80 şi cîte mai sînt funcţionale astăzi. Rezultatul e catastrofal.

Eu nu idealizez trecutul, ci vreau să trag un semnal de alarmă faţă de catastrofa în care ne aflăm.

După anii 90 am intrat într-un regres teribil faţă de anii 60-70 şi în domeniul cultural şi industrial şi, fireşte, agricol. Pot sa demonstrez oricînd asta. In acest moment tipul de agricultură, ca să revin la problemă, care se face în RM (cu mici excepţii) este sub nivelul colhoazelor din anilor 70-80 care de bine de rău erau cît de cît organizate, tehnologizate şi irigate. Dar acestea sînt teme tabu  în RM ca şi în RO. Repet, eu nu idealizez acea perioada, ci doar constat regresul faţă de un timp pe care acum îl diabolizam. Agricultura de subzistenţă care se face în RM, dar şi în România, este falimentară, iar cele doua state nu fac nimic să găsească soluţii. Din păcate, cei mai năpăstuiţi din această perioadă de tranziţie spre capitalismul glorios au fost muncitorii şi ţăranii. Muncitorii din fabricile şi uzinele care s-au închis au fost aruncaţi primii la coşul de gunoi al istoriei, căci nu mai erau profitabili, iar ţăranii chiar dacă au fost aruncaţi si ei la coşul de gunoi al istoriei, ei încă se încăpăţinează să reziste. Cît vor mai rezista, e greu de spus. Însă satele noastre trăiesc cea mai mare tragedie de la al doilea război mondial încoace.

Care este astăzi, în opinia dvs, rolul stîngii în Republica Moldova? Cine este stînga în RM?

Una din marile probleme ale politicii din RM este faptul că grupările politice, partidele, mişcările etc. sînt gîndite în termeni de apartenenţă etnică şi nicidecum civică. De aceasta spun deseori ironic că în RM (ca şi în România şi Rusia, de altfel) sînt prea mulţi patrioţi şi prea puţini cetăţeni. Din această cauză, în RM deseori cînd spui stînga, eşti automat etichetat ca „pro rus şi antioccidental”, iar daca spui dreapta automat eşti „pro român şi pro occidental”. Iar lumea nu vrea să ştie că Rusia astăzi este cel mai important bastion al neoliberalismului, iar în Europa, stînga a fost elementul central în procesul de creare a statului bunăstării. Mai există şi o a treia variantă: aşa numiţii „moldovenişti”, adică stataliştii care sînt cea mai consistentă pătură socială, politică etc.

În realitate, lucrurile nu stau deloc aşa. Să luăm ca exemplu Partidul Comuniştilor despre care am mai scris de cîteva ori. PC, din punctul meu de vedere, nu este un partid de stînga ci unul profund conservator, deci de dreapta. Elementele cheie ale acestui partid sînt (cel puţin în varianta Voronin): naţionalism moldovenesc, religie ortodoxă şi controlul capitalului privat (la un moment dat deţineau controlul unei părţi importante din capitalul privat din RM), plus ceva practici discursive şi politici populiste aleatorii cu tenta sociala (ceva pensii, asistenţă socială şi „Cristos e primul comunist”). Intre PC şi partidele neoconservatoare de la noi nu este o mare diferenţă (doar de ambalaj si nuanţe). Un alt partid de „stînga”, precum Partodul Democrat, nu este decît o structură politică subordonata intereselor celui mai important afacerist basarabean, Plahotniuc. Nu vreţi sa ştiiţi cum şi-a făcut averea acest personaj: plînge puşcăria după el ca după mai toţi afaceriştii mari din postcomunism. Ambele sunt partide cu politici şi practici de dreapta doar cu mici nuanţe de stînga.

Aceasta nu înseamnă că în cele 2 partide nu sînt oameni oneşti de stînga. Sînt; personal am întîlnit. In acest moment, RM are mare nevoie de partide de stînga autentice sau de grupări de stînga căci problemele din RM nu sînt problemele care domină mass media, ci sînt cu totul altele. Problemele din RM sînt strigătoare la cer şi majoritatea sînt probleme sociale şi economice care afectează de-a valma pe moldovean, român, rus, găgăuz sau ucrainean. Iar în bună tradiţie europeană, unde sînt astfel de probleme, stînga este mai mult decît necesară, pentru că dreapta ştim ce face de 20 de ani în spaţiul nostru şi nu numai.

Mergeţi la ţară şi o să vedeţi ca nimeni nu are nici-o problemă identitară, căci omul simplu ştie foarte bine cine este. Problema identitară este o problema a elitei intelectuale. Iar oamenii simpli vă pot spune în cîteva fraze banale problemele lor, care în realitate sînt problemele majore ale RM.

O stîngă autentică trebuie să vină sa pună întrebările corecte, să identifice problemele şi cauzele lor si sa caute soluţii în favoarea oamenilor simpli şi a păturilor sociale lipsite de protecţie.

Care sunt, în opinia dstră, principalele probleme ale României contemporane? Stînga românească are răspunsuri la sfidările timpului?

Problemele esenţiale ale României nu sînt foarte diferite de cele ale Moldovei şi dacă ne uitam mai bine, sînt de fapt problemele care frămîntă acum mai toate ţările. E adevărat că la periferia sistemului capitalist, ele sînt puse mai radical şi mai acut, iar efectele crizei, de exemplu, dacă în ţările dezvoltate sînt resimţite mai uşor, la periferie sînt devastatoare. Crizele capitalismului au un efect aşa cum scrie şi la cartea cea bună: celor ce au li se va da, iar celor ce n-au, li se va lua şi ceea ce au… adică: îmbogăţesc pe cei deja bogaţi şi sărăcesc şi mai mult pe cei săraci. Toţi ne confruntăm în esenţa cu acelaşi tip de probleme: controlul resurselor de tot felul, demantelarea statului social, lipsa de reglementare a finanţelor, inechitabilitatea distribuţiei resurselor care duce in definitiv la o polarizare socială radicală, lipsa locurilor de munca, capitalizarea bunurilor comune etc. Viitorul nu arată deloc bine şi cu siguranţă vom asista la mari revolte sociale. 

Care este viitorul României în UE?  

Planeta Moldova (grup satiric) are un schetch în care se povesteşte cum toate tarile membre ale UE au ieşit din UE şi cum singura care a rămas şi luptă pentru UE este România. România în UE nu are un cuvînt prea mare de spus, aşa că modul în care va evolua UE ţine de cîteva state puternice şi mai puţin de România. România este mai degrabă un bun executant care nu e capabil nici măcar să-şi negocieze drepturile elementare. României poţi să-i dai să semneze şi în alb că ea se execută, deci intrarea în UE nu a schimbat cu nimic realitatea şi consistenţa politică, socială şi economică a României. E adevărat că anumite presiuni de la Bruxeles au făcut ca unele comportamente politice de la noi să fie aparent mai „civilizate”. Insă eu nu sînt deloc convins că interesele grupurilor politice şi economice care domină politica UE sînt şi interesule României şi a cetăţenilor ei. De fapt, aceste grupuri demult nu mai reprezintă interesele cetăţenilor pe care au pretenţia că îi reprezintă. Tendinţa din ultima perioadă este aceea de a concentra tot mai multe puteri de decizie în mîinile unor tehnocraţi şi bancheri, iar democraţia devine un cuvînt lipsit de orice consistenţa. 

Crezi că întîmplător la Bruxeles este cea mai mare concentraţie de firme de lobby din Europa? Pai nu pentru că lobby-ştii sînt un soi de sindicalişti pe invers? In timp ce sindicatele luptă cu mijloace politice să apere drepturile muncitorilor, lobby-ştii luptă cu mijloace economice, adică cumpără politicieni prin care impun legi care sînt făcute spre binele şi în interesul marilor corporaţii în detrimentul cetăţenilor. Este una din cele mai mari forme de corupţie la nivel global care ţine de esenţa capitalismului. Tipul de politică făcut de lobby-şti este de fapt bussines: cumpărarea politicienilor, partidelor prin diverse forme prin care-şi impun pachete de legi. Eu cred ca trebuie urgent de impus o lege anti-lobby prin care sa fie stopat acest mecanism corupt.

Astăzi vedem cum o mînă de bancheri şi tehnocraţi care nu au habar ce înseamnă politica iau decizii în numele cetăţenilor UE, fireşte, spre binele lor… Dar nimeni nu-i întreabă, nu-i consultă căci nu-i aşa: „poporul e prost si incompetent”. Insă marele nedreptăţi care se creează acum nu vor ramîne fără urmări. Intr-o zi, aceşti cetăţeni ignoraţi, care au început să aibă o situaţie tot mai precară, vor pune cîteva întrebări acestor băieţi în costume scumpe care circulă la bussines classe şi trec prin aeropoarte cu paşapoarte speciale şi la ghişee speciale. Iar întrebările lor vor fi radicale şi nu vor folosi doar cuvinte, ci şi ceva forţă pentru că ei ştiu că atunci cînd eşti total ignorat şi scos din jocul politic drepturile se cîştigă doar prin mişcări de stradă care uneori duc la violenţă (a se vedea ce se întamplă în Grecia). Iar vina nu este a celor umiliţi şi excluşi, ci a acestor politicieni corupţi, care luptă doar pentru interesul lor şi al micilor grupuri financiare. Iar România este înscrisă în acest traseu. Pe acest traseu se află, din păcate, mai toată lumea. Bine aţi revenit în secolul al XIX-lea.

Secolul XIX – începutul secolului XX a fost perioada consolidării conceptului ”statului naţional”. Ca urmare a slăbirii şi dispariţiei ulterioare a marelor imperii europene în Sud-Estul Europei au apărut mai multe state naţionale. După al doilea război mondial urmărim o nouă tendinţă de integrare (Uniunea Europeană) în Europa. Astăzi UE trece printro criză de proporţii. Ce procese, în opinia dstră, vor domina în sec XXI – integraţioniste sau de separare?

E foarte greu de dat nişte pronosticuri, însă eu cred ca trebuie cumva sa ne uitam la secolul al XXI-lea dinspre secolul al XIX-lea. Ştiu că istoria nu se repetă niciodată, pentru că nu ne scăldăm niciodată de două ori în acelaşi rîu cum spun înţelepţii, însă avem ceva de învăţat. Nu întîmplător azi lectura lui Marx a redevenit un lucru central în discuţia situaţiei sociale şi economice actuale. Putem să-l urîm pe Marx pînă la infinit, însă el rămîne în continuare cel mai bun interpret al capitalismului, iar cine crede ca sistemul capitalist actual a făcut „progrese majore” se înşeală.

Putem vedea însă nişte mutaţii interesante. Vedem tot mai mult cum marele capital prin diversele sale structuri ia în posesie statul, îl distruge sau îl subordonează. Vedem cum bunurile comune, averea statului, resursele naturale şi de tot felul trec în posesia unor corporaţii pe care le deţin o mînă de oameni. Sau vedem tot soiul de mutaţii unde marile corporaţii şi statul fac nişte cupluri tot mai periculoase. Din această zonă vor veni marile provocări ale următoarei perioade.

Interviu apărut mai întîi în presa de limbă rusă din RM. /  Interviu realizat de Alexei Tulbure