Revoluţia stejarilor şi a trandafirilor

În perioada contemporană au fost organizate mai multe revoluţii „colorate” sau „florale” în câteva state ex-sovietice, care au avut drept scop înlăturarea prin proteste paşnice a regimurilor autoritare. Cele mai elocvente exemple sunt Revoluţia rozelor din Georgia (2003), Revoluţia orange din Ucraina (2004) şi Revoluţia lalelelor din Kârgâstan (2005). În Republica Moldova asistăm la revoluţia stejarilor verzi şi a trandafirilor democraţi.

Spre deosebire de alte mişcări social-politice, revoluţiile de la Chişinău sunt la cheremul forţelor de la guvernare, nu a celor din opoziţie. Pe de o parte, legăturile dintre comanditarii Platformei „DA” şi decidenţii din PLDM, inclusiv susţinerea revendicărilor „dadaiste” de către deputaţii liberal-democraţi, precum şi iniţierea tardivă a procedurii de extrădare pe numele Ţopilor fugari, abia după ce Ministerul Justiţiei a ieşit de sub „tutela” lui Vlad Filat, demonstrează că protestatarii din PMAN erau (şi mai sunt în continuare) folosiţi ca instrument de presiune şi şantaj împotriva foştilor colegi de alianţă – democraţii. Pe de altă parte, însă, nici liderul informal al PDM nu s-a eschivat de la asemenea tertipuri, permiţându-i lui Usatâi să-şi instaleze corturile în faţa Parlamentului, să publice interceptările convorbirilor telefonice dintre Shor şi Filat, precum şi alte acţiuni reprobabile, adică l-a lăsat să-şi joace rolul cu nonşalanţă şi neruşinare. Prin urmare, două partide din fosta guvernare au admis sau chiar au susţinut protestele antiguvernamentale.

O asemenea „revoluţie” atipică a demantelat întreaga construcţie politică denumită impropriu „AIE – 3”. Atunci când cel puţin două dintre componentele unei coaliţii trage nu doar la turta ei, dar şi în aşa-zisul partener, nu poate exista conlucrare şi nici viabilitate. De aceea, oficialii UE s-au arătat reticenţi faţă de retorica desuetă a „parcursului european” şi dispuşi să colaboreze cu orice guvern, indiferent de coloratura sa, iar cei de la Fondul Monetar Internaţional au fost doar complezenţi, efectuând în septembrie o simplă vizită de curtoazie, fără a semna mult-aşteptatul acord cu autorităţile moldovene.

Luptele viscerale dintre decidenţii politici de la Chişinău riscă să iasă de sub control. Nu mai primează problemele omului de rând (de parcă au contat vreodată), ci doar interesele de partid sau de grup. Se coalizează forţe aparent antagoniste: liberal-democraţii cu socialiştii pentru alegerea directă a preşedintelui, democraţii cu comuniştii pentru formarea unui nou Guvern, deşi nici unii, nici alţii nu deţin majoritatea în Parlament şi depind de votul celorlalţi deputaţi. Asistăm la un haos premeditat şi o debandadă instituţională, în condiţiile unei instabilităţi sociale şi a insuficienţei financiare a statului. Nimeni dintre „revoluţionari” nu vrea să cedeze, toţi vajnicii politicieni sunt pe metereze, iar poporul e manipulat, dezorientat şi din ce în ce mai exasperat.

De fapt, toate „revoluţiile” noastre au fost denaturate. Atât după mişcarea de renaştere naţională de la sfârşitul anilor ’80 – începutul anilor ’90, cât şi după revolta tinerilor din aprilie 2009 s-au perindat la guvernare tot felul de parveniţi, ipocriţi şi bandiţi. E adevărat, între timp s-au mai perfecţionat tehnicile şi unii au îmbrăcat costume scumpe şi au învăţat să vorbească mieros, dar tot hoţi la drumul mare au rămas. Şi cel mai trist e că nu există alternativă, au avut chiar dânşii grijă de asta.

În încheiere, le spun că „revoluţia” lor nu mă impresionează. Că e verde, că-i albastră, ei ne-au furat revoluţia noastră.