Oferta Vilnius pentru Transnistria
0
Iurie Leancă s-a întâlnit pentru a doua oară cu Evgheni Şevciuk, acum în localitatea Landshut din Germania. Privim cu ironie amară negocierile cu separatiştii pe care le poartă, de ani de zile, ca într-un ritual al inutilităţii, oamenii politici de la Chişinău.
Toate încercările de până acum au eşuat şi, din păcate, vor eşua şi mai departe, atâta timp cât de la Moscova nu se va da ordinul: „politica noastră se schimbă, vedeţi-vă de ale voastre!“ Însă acest lucru nu se va întâmpla în viitorul previzibil. Ar trebui ca în Rusia să se instaureze un regim democratic, european şi civilizat, iar preşedinte al colosului de la Est să devină o persoană cu viziunea şi convingerile Valeriei Novodvorskaya. Ceea ce este de domeniul fantasticului.
Actualul premier moldovean se află, probabil, în situaţia cea mai ingrată deşi, în fapt, poate oferi transnistrenilor mai mult decât predecesorii săi. Este diplomat de carieră, are obişnuinţa comunicării cu parteneri exigenţi şi experimentaţi, doar că şefii de la Tiraspol sunt nişte interlocutori de o evidentă rea-credinţă, duplicitari, isterici, lipsiţi de autonomia propriilor decizii. Leancă vorbeşte legalist, nu face cu ochiul (adică „ştii şi tu că e un joc…“), e deschis, vrea să mişte lucrurile înainte. E mai greu să-l vezi pe un stadion cu Şevciuk sau împărţind cu el aceeaşi lojă la un concert cu Lara Fabian sau Patricia Kaas.
Leancă mizează mai puţin pe „socializare neconvenţională“, el vrea declaraţii limpezi, angajamente respectate, care să fie urmărite şi monitorizate de presă şi de opinia publică. Spre deosebire însă de predecesorii săi în această postură – inşi aparent mai abili în jocuri de culise, meşteri în a crea un „halo“ special acestor întâlniri –, actualul premier moldovean are, înaintea deciziilor de la Vilnius, câteva oferte concrete pentru transnistreni, şi anume: participarea regiunii de peste Nistru la acordurile Moldovei cu Uniunea Europeană – cel de Asociere şi cel de Liber Schimb –, precum şi călătoria fără vize în spaţiul comunitar.
Sunt avantaje cât se poate de palpabile pentru următorii doi-trei ani, orice om raţional nu poate decât să profite de ele, dacă îi pasă de interesul său şi al celor apropiaţi. Aşa au procedat puternicele comunităţi rusofone din Ţările Baltice. O ştiu nu doar din auzite, ci din călătoriile mele în această zonă, de după 1999, acolo unde etnicii ruşi s-au integrat, în pofida unor restricţii juridice din primii ani de după proclamarea independenţei: ei vorbesc limba ţării şi profită de drepturile depline ale unor cetăţeni europeni.
Transnistrenii au o mentalitate diferită, sunt ostaticii jocului geopolitic al Rusiei. În ultimii 20 de ani la Tiraspol nu s-a vorbit despre europenitate, democraţie, libertate de exprimare, ci doar în termeni militarişti: să ne apărăm patria, să rezistăm invaziei româneşti, să le prindem spionii etc., şi această optică nu se va schimba prea curând, de vreme ce majoritatea locuitorilor Transnistriei au paşapoarte ruseşti.
Dacă nu va reuşi să blocheze avansarea Republicii Moldova spre Uniunea Europeană printr-o diversiune îngrozitoare, Rusia va conserva enclava de peste Nistru ca pe un teritoriu de presiune. Şefii politici şi KGB-işti, cei care prestează în numele Maicii Rusii în Transnistria, nu au de ales, e misiunea lor să şantajeze, să urzească incidente în Zona de Securitate, să taie curentul electric la şcolile româneşti din stânga Nistrului, să mute în adâncul Basarabiei blocurile lor de beton armat, ca pe o cazemată mobilă, să pună la cale acte de sabotaj la Bălţi şi Comrat pentru a forţa Chişinăul să intre sub cupola Uniunii Vamale. Mai trist e de soarta oamenilor simpli, timoraţi şi înfricoşaţi, a căror opinie nu se aude şi al căror destin îl hotărăşte protipendada locală, plătită de Moscova.
Transnistria este „universul paralel“, alternativa sinistră, imaginea a ceea ce va ajunge Republica Moldova dacă va rata integrarea europeană. Iar dacă mă gândesc la obstacolele interne, retorica persuasivă şi energică a negociatorilor moldoveni, desfăşurată în faţa „colegilor de la Tiraspol“, ar trebui redirecţionată spre urechile clasei politice de la Chişinău. Nu e de glumă, domnilor. Peste un an s-ar putea ca o „maree roşie“ să spele tot ce s-a construit în ultimii patru ani – chinuit, ezitant, sinuos, dar cu atâtea speranţe!
Se încarcă comentariile...
