Noi evoluţii în dosarul conflictului din Karabah şi aşteptările Rusiei

Drapelul autoproclamatei Republici a Karabahului de Munte. FOTO: www.regnum.ru

De curând, preşedintele Azerbaidjanului, Ilham Aliev, a declarat că statul azer este dispus să ofere statutul de republică autonomă regiunii separatiste armene Karabahul de Munte, ca nivel maxim al cedărilor pe care le poate face Azerbaidjanul pentru reglementarea conflictului.

Părţile implicate în negocieri, inclusiv reprezentanţii Statelor Unite, au salutat acest gest ca pe un act de explicare a propriei poziţii, ceea ce Azerbaidjanul nu mai făcuse de mult, lăsând loc pentru speculaţii, dar şi ca pe o dovadă că, în sfârşit, Baku oficial este dispus să ia în calcul şi unele concesii făcute Armeniei şi populaţiei armene locale, până atunci azerii fiind foarte intransigenţi când era vorba de a lăsa ceva şi de la ei.

Fără îndoială, paşii pe care îi parcurge acum Azerbaidjanul sunt de natură să încurajeze intensificarea contactelor din formatul de negocieri, dar şi pe cele bilaterale – atâtea câte pot exista între două ţări care se află, de facto, în război.

Reprezentanţii SUA s-au grăbit să interpreteze cuvintele preşedintelui azer ca fiind doar o etapă intermediară spre o soluţie mult mai bună, negociată de comun acord. Astfel, este bine că Azerbaidjanul şi-a precizat poziţia, deoarece ea însăşi va reprezenta o nouă temă de discuţie în cadrul negocierilor, dar în niciun caz ultimul cuvânt al Azerbaidjanului. Poziţia SUA nu este în niciun caz atât de neschimbătoare precum pare. Susţinerea, în cuvinte, a integrităţii teritoriale a Azerbaidjanului este o condiţie obligatorie, altfel partea azeră nu ar participa la discuţii, însă având în vedere puternicul lobby armean la Washington, inclusiv în cele mai înalte eşaloane ale puterii executive, în armată şi în parlament, există o linie roşie dincolo de care americanii nu vor trece în ceea ce priveşte relaţiile armeano-azere, şi această linie roşie prevede păstrarea Karabahului ca o entitate într-o anumită formă juridică (autonomă sau nu), populată de armeni, ca până acum.

Există câteva aspecte de luat în seamă. Faptul că Azerbaidjanul se declară acum de acord să accepte, în anumite condiţii, statutul de republică autonomă pentru Karabahul de Munte, este un progres enorm în raportarea liderilor de la Baku la întreaga situaţie, deoarece ei şi-au depăşit frica de a pierde o dată şi pentru totdeauna Karabahul, de această dată legal, în aceste condiţii. Iar această frică este justificată, întrucât în cazul unei înrăutăţiri a relaţiilor între Baku şi Stepanakert, republica autonomă Nagorno-Karabah îşi va putea relua lupta pentru independenţă, de această dată cu mult mai mult succes şi cu recunoaştere internaţională.

În acelaşi timp, acceptul Azerbaidjanului pentru o asemenea evoluţie a situaţiei înseamnă că Stepanakertul „oficial”, adică autorităţile separatiste din Karabah, vor trebui făcute şi ele parte la negocieri. Până acum, reprezentarea lor era asigurată de Armenia. În asta constă diferenţa fundamentală dintre conflictele îngheţate din Azerbaidjan şi Republica Moldova, de exemplu – Chişinăul a fost nevoit să accepte includerea Tiraspolului ca parte oficială în negocieri şi discuţii, Azerbaidjanul a reuşit să evite acest lucru. Până acum.

Situaţia este urmărită cu atenţie de Rusia care, dacă Azerbaidjanul şi celelalte părţi se vor înţelege asupra unui statut autonom pentru Karabah, le va propune azerilor să ia sub controlul ei regiunea autonomă, pentru a o împiedica să pună în practică vreun plan de secesiune în viitor. În acelaşi timp, Azerbaidjanul ar urma să devină, pentru garanţie, un stat membru al Uniunii Eurasiatice patronate de Rusia. Abia atunci, după ce două din cele trei ţări transcaucaziene vor fi incluse în noua uniune a Rusiei, se va putea da un asalt politic asupra Georgiei, pentru a o readuce şi pe ea sub influenţa Moscovei.