Mircea Druc: „Visul evadării din URSS a durat zece ani“
0
Conaţionalul Mircea Druc este unul dintre acei seniori înţelepţi de care mai are nevoie comunitatea de europeni care vorbeşte limba lui Mihai Eminescu, atât în dreapta, cât şi în stânga Milcovului de azi = Prutul lacrimilor bunicilor noştri. Confesiunile sale au meritul de a semnala, celor ce nu le ştiu, vremuri care par astăzi a fi ignorate, cu bună ştiinţă.
Cu o tinereţe a spiritului care a învins răbojul său de septuagenar bine cumpănit, Mircea Druc rămâne un observator atent la evoluţiile din Europa estică. Şi este pe deplin convins că nimic din ceea ce pare azi bătut în cuie, într-un areal imperial marcat de limba lui Lev Nikolaevici Tolstoi, nu va mai fi aşa, peste un timp. A sfătuit - când a fost ascultat - pe doi tineri promiţători. Unul dintre aceştia a ajuns în Parlamentul României, celălalt candidează acum, ca independent, la alegerile pentru Parlamentul Uniunii Europene.
S-a adresat celor care au purtat uniforma militară - de la tribuna clubului care le oferă vizibilitatea pe care o merită - cu speranţa că aceştia, alături de alţi cetăţeni lucizi ai României de azi, vor contribui de o manieră democratică, inteligentă, la promovarea cauzei apropierii fireşti a celor două maluri ale dezunirii momentane.
Ca unul care am avut onoarea să fiu în preajma ex-premierului Mircea Druc, în ultimii ani, în momente de ieşire a sa în arena publică, depun mărturie că este unul dintre bărbaţii de stat, ce a fost la timona guvernului de la Chişinău, care a ştiut interesul naţional al celor despărţiţi de vitregiile ultimei conflagraţii mondiale şi a trăit intens cele 12 luni în care a condus executivul unei entităţi statale ce seamănă şi azi, fie şi parţial, cu fosta Republică Democrată Germană, din lunile premergătoare prăbuşirii unui artificiu geopolitic.
Cu trei zile în urmă, Mircea Druc a scris textul de mai jos, pe care îl inserez la puţin timp după ce a devenit public şi la Chişinău. Este o lecţie de viaţă ce merită a fi cunoscută de cât mai mulţi români, de bună credinţă.
„«Pleacă, Druc, în Europa!» Mass-media a speculat suficient pe tema: «Cine este, cu adevărat, Mircea Druc?» Exemple: «Секреты архива. Кто он, премьер министр Мирча Друк?», ziarul «Трудовой Тирасполь», 9 ianuarie 1991; «Care-i numele dumneavoastră adevărat, dle Mircea Druc?», ziarul «Curierul de seară», 3 decembrie 1991; «Care este adevărul», ziarul «Independentul» din Iaşi, 4 iulie 1995. Nimeni absolut, nici jurnaliştii aserviţi, nici organele competente, nu cunoşteau marele meu secret.
Retrospectiva şi narativitatea îmi permit să identific motivaţia-cheie a tinereţii mele: în perioada 1958-1968 am trăit cu gândul la evadarea din «închisoarea popoarelor». Ce se întâmpla cu mine, de fapt? Lucram tractorist şi combainer în Kazahstan. Întru-n respiro, mă aflam în baraca de la cantonamentul de câmp; citeam o traducere în rusă a romanului «Martin Eden», de Jack London. Cartea mi-o trimesese prin poştă Petru Dudnic, drept cadou de ziua mea. M-a văzut mecanicul şef şi s-a aşezat alături: «Bună, ce citeşti, arată?». Tăcut, i-am întins cartea. A frunzărit-o îndelung după care, cu o voce stranie, a rostit: «Ascultă, tinere! Demult stau cu ochii pe tine. Nu eşti la fel ca toţi ceilalţi. La şcoală aveam un bun amic, Thomas Druc. S-ar putea să te tragi din germani. Şi aici, în cătunul nostru, este un german, deportat din Bucovina. Anton Druc, îi spune. Am să vă fac cunoştinţă, te-apuci că mai sunteţi şi neamuri...»
Mecanicul şef era un german în etate, respectat de toţi mecanizatorii şi de conducerea colhozului. Nu-mi amintesc exact cum îl chema, pare-mi-se Arthur Litzenberger. Însă îi ţin minte şi astăzi faţa, ochii. Îmi vorbea calm, senin, părinteşte: «Druc, să nu accepţi oferta». Preşedintele colhozului îmi făcuse public o propunere onorabilă, tentantă: să plec la Alma-Ata, la Institutul agricol, ca să învăţ să fiu inginer mecanic. Conform indicaţiilor venite de la Ministerul agriculturii al Kazahstanului, colhozurile şi sovhozurile începuseră să investească în pregătirea propriilor specialişti. «Preşedintele e bine intenţionat. Şi o fi vrând să te însoare cu una dintre fiicele sale. Mezina urmează să facă agronomia, tot ca stipendiată din partea colhozului. Arzugül este o fată foarte cumsecade, frumoasă, nimic de zis. În limba uigurilor, prenumele ei înseamnă «floare de vis». Dar locul tău nu este aici, în Stepa Kulundină...
«Pleacă Druc, în Europa! Cât mai urgent. Şi pentru totdeauna! Eşti un om liber, nu ca noi, nişte proscrişi». Acolo, în regiune, locuiau câteva generaţii de germani deportaţi în 1941, când Kremlinul a lichidat Republica Autonomă Sovietică Socialistă Germană. Toţi locuitorii de etnie germană fuseseră strămutaţi cu forţa de pe Volga în Kazahstan. După întâlnirea cu eroul din romanul lui Jack London, după discuţiile cu germanii deportaţi am decis: nu rămân în Kazahstan; am să ajung să văd lumea... voi învăţa neapărat limbi străine. Însă, sincer să fiu, îmi plăcea Arzugül viitoarea studentă la Alma-Ata: avea ochi măsline coapte, ten arămiu, un zâmbet de eroină din filmele indiene şi încă ceva ieşit din comun… În Kazahstan, am câştigat ceva bani şi grâu. Pentru elan comsomolist şi abnegaţie stahanovistă am fost decorat cu medalia muncii - «За освоение целинных земель». Colhozul a vărsat grâul în contul statului, la un mare siloz al staţiei de cale ferată Pavlodar; eu am primit chitanţă şi confirmare că pot prelua o cantitate egală de grâu de la staţia de cale ferată Bălţi. Tata, ajutat de un nepot de la soră, şofer pe camionul colhozului, a ridicat «comoara» şi a dus-o acasă. Familia noastră era tare mulţumită.
În Pociumbăuţi, lumea a comentat un timp «minunea»: «Marcel a lui Gheorghe a lui Ostin Druc a trimis de la «ţelină» vreo şapte tone de grâu!» Într-un anticariat din Moscova, Petru Dudnic mi-a făcut rost de un mic dicţionar rus-spaniol şi un ghid de conversaţie rus-italian. Le aveam la mine peste tot, precum astăzi telefonul mobil. În transportul public, în clipele libere învăţam pe de rost pagini întregi. Dicţionarul de buzunar, editat în 1938, îl mai păstrez, ca pe un talisman. Peste trei ani am reuşit să devin student la Universitatea de Stat din Leningrad. În octombrie 1959 am aderat la Mişcarea de renaştere naţională în clandestinitate.
De atunci, călătoria vieţii mele nu mai era o simplă aventură, o căutare haotică; evadarea devenise o necesitate obsesivă, un plan, camuflat cu o vigilenţă permanentă. Descoperit, planul meu ar fi însemnat o acuzaţie de «trădare a patriei sovietice», cu urmările inerente în asemenea situaţii. Într-un interviu acordat Stelei Popa, în 2008, Grigore Vieru mărturisea: «Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul».
Mi-am amintit atunci că nici eu n-am visat vreo dată să zbor pe altă planetă. Dar, prin 1958, am «investigat» serios toate modalităţile de a fugi peste Prut. Cunoşteam un vad la verii mei din Cuconeştii Vechi, care aveau casa chiar pe frontieră. Practic, cu toata vigilenţa grănicerilor, aş fi reuşit să ajung pe malul celălalt al Prutului. Am aflat, însă, că partea română extrăda imediat pe oricine ar fi trecut ilegal frontiera cu Uniunea Sovietică, «o ţară vecină şi prietenă».
Conform propagandei oficiale, URSS şi RPR erau două «ţări surori» şi sora cea mai mare o ajuta pe cea mai mică să construiască de zor socialismul. Mai auzisem că Bulă, la întrebarea profesoarei - «Ştii de ce, noi, românii, trăim bine cu URSS?» a răspuns prompt: «Da, ştiu, de frică!». Am renunţat la ideea de a fugi peste Prut şi din alte motive. Eram total derutat de «repatrierea» din RPR în RSSM a unor intelectuali pe care i-am cunoscut şi îi stimam: Aureliu Busuioc, Emil Loteanu, Valentin Mândâcanu, George Dimitriu, Vitalie Tulnic şi Igor Schiba. Cunoscusem şi trei studente, una la Cernăuţi şi două la Chişinău, «repatriate» şi acestea împreună cu părinţii. Se mai vorbea şi de o «acţiune specială» a evreilor români care, după 1945, solicitaseră masiv cetăţenia sovietică. Dintre aceşti «repatriaţi» l-am cunoscut la Chişinău pe Alexandru Cosmescu şi l-am stimat ca om, scriitor şi intelectual de formaţie românească. La Moscova l-am cunoscut pe Grigori Korobcinski şi am rămas la fel cu impresii bune. Dar «repatriaţii» nu voiau sau nu puteau să răspundă direct la o întrebare simplă: unde se respiră mai uşor?
Pentru mine, personal, în perioada 1958-1968, ar fi avut rost să trec Prutul doar ca să ajung la Dunăre. Iugoslavia rămânea singura speranţă reală a românilor care visau să ajungă în Occident. Cu timpul, după multiple tentative de plecare clandestină din ţară, unele reuşite, altele eşuate, condiţiile deveneau tot mai severe. În portul Constanţa, ca şi în porturile fluviale, nimeni nu-şi mai asuma riscul să te îmbarce pe un vapor. Fugarii riscau să fie împuşcaţi de grăniceri. Pe şosele, de-a lungul Dunării, erau pichete de supraveghere a frontierei. Şalupa, care patrula în timpul nopţii pe Dunăre, nu era sesizată de fugari. Din când în când, echipajul aprindea un far şi îi surprindea. Străpunşi de cangea grănicerului erau lăsaţi să moară în apă. Unii români, dornici să scape de comunism, alegeau cea mai periculoasă metodă: se urcau pe un tub de oxigen, îl deschideau la o presiune puternică, pentru a-i ţine deasupra apei. Dacă nu reuşeau să-l închidă şi se izbeau de malul sârbesc, explozia îi omora pe loc. Am auzit de cazul unui fugar care nu ştia să înoate. Frate-său l-a legat de mijloc cu o sârmă. L-a tras după el înnodând, sârma a tot alunecat şi a ajuns la mal cu fratele strangulat. Iarna, românii fugeau pe lacul de acumulare de la Porţile de Fier. Gheaţa se rupea şi se înfundau turbinele. Cadavrele erau scoase prin turbine în partea cealaltă, după care le îngropau într-un loc special; cu timpul căpătase proporţiile unui cimitir. După o serie de nenorociri, românii au aplicat metode ingenioase. Trimiteau pe lacul îngheţat un cal şi, dacă gheaţa rezista sub greutatea cabalinei, fugeau şi ei. Chiar şi aşa, şansele erau mici. Supravieţuitorii ajungeau prin închisori. Arestaţii erau puşi să cureţe câte şapte saci de cartofi pe zi, alţii lucrau la sera unui spital de nebuni. Mulţi erau terorizaţi şi ameninţaţi permanent cu expulzarea. Am citit undeva că sârbii au predat fugari români în schimbul unor vagoane cu sare. Cică 200 de români au fost debarcaţi în 1984 la Jimbolia. Totuşi, mulţi au reuşit să ajungă în Italia şi de acolo în SUA şi Canada. Un deceniu din viaţa mea l-am cheltuit căutând cum s-o şterg din Uniunea Sovietică.
Am absolvit Universitatea de Stat din Leningrad şi, în septembrie 1964, am devenit angajat la Aeroportul internaţional «Şeremetievo» din Moscova. Credeam că de acolo voi reuşi să fug, să ajung dincolo, pentru a putea să ajut cu ceva Mişcarea. Mă gândeam la «Vocea Americii», la «Europa Liberă», la «Svoboda». În acea perioadă Ministerul Aviaţiei Civile al URSS, la indicaţia CC PCUS, a decis să inaugureze curse aeriene directe în America Latină, peste Pacific, cu escală la Tokyo. Fiind apreciat ca un lucrător laborios şi disciplinat, am fost propus pentru funcţia de reprezentant al Aeroflotului în Japonia. Avantajul meu faţă de alţi trei-patru candidaţi era cunoaşterea spaniolei, portughezei şi a altor limbi. Timp de şase luni am urmat un curs de pregătire specială, am susţinut cu brio toate examenele, începusem să învăţ intens japoneza. Am fost primit în partid. Toţi reprezentanţii companiei Aeroflot în străinătate erau ofiţeri acoperiţi.
Însă, la ultima verificare s-a descoperit că la Chişinău aveam dosar de «naţionalist». Acuzaţia de naţionalism era monedă curentă. KGB-ul moldovenesc avea probe la dosarul meu: susţineam identitatea dintre moldovenească şi română.
Menţionau şi alte păcate, la care mă voi referi în alt context. Astfel, a eşuat planul lui Alexandru Şoltoianu, liderul Mişcării noastre, care prevedea angajarea mea la KGB. Însă lucrurile grave aveau să înceapă în 1971, când Ion Stănescu, şeful Consiliului Securităţii Statului Român, ne-a turnat la Moscova pentru «activitate antisovietică». După 1989, demersul lui Stănescu către Andropov a fost descoperit în arhive şi publicat în revista «Memoria» şi în alte surse. Unii analişti politici consideră că trădarea ar constitui o replică pentru cei care susţin sus şi tare că desovietizarea României a început în 1958, fiind finalizată cu succes de către Nicolae Ceauşescu. Realitatea, însă, e mult mai complexă.
Ziaristul şi scriitorul Viorel Patrichi mă întreba dacă m-a ajutat cineva de la Chişinău, deoarece, între timp, în RSSM a demarat «moldovenizarea conducerii comuniste». Nu ţin minte ca cineva dintre aparatcici, «de ai noştri» (moldoveni/români basarabeni sau nord-bucovineni), ar fi fost dispus să ajute conaţionalii în asemenea situaţii. Deznaţionalizarea silenţioasă promovată de Kremlin era un mecanism ingenios, patentat de Lenin. În RSSM, relativa «moldovenizare» a aparatului de partid şi administrativ a dus la formarea unei nomenclaturi şi mai antinaţionale decât cea a ruşilor. Moldovenii din stânga Prutului şi «ruşii de profesie», ajunşi în vârful piramidei birocratice, se arătau mai potcoviţi ideologic, mai antiromâni şi mai perfizi, decât ştabii din Centrul imperial.
La Moscova întâlneai disidenţi mai des decât la Chişinău. Dar pe mine m-au ajutat mulţi intelectuali, membri şi simpatizanţi ai Mişcării de renaştere naţională a românilor basarabeni şi nord-bucovineni. De exemplu: Loghin Alexeev-Martin, Nuţu Mihali, Eufrosinia şi Victor Rusnac, Emil Codău, - la Chişinău; Ilie Motrescu, Dumitru Covalciuc, Constantin Popescu, Paulina şi Ion Rusu, Gheorghe Slabu - la Cernăuţi. La Moscova, m-au susţinut moral şi material mulţi intelectuali ruşi şi de alte etnii: Serghei Krasavcenko, Gavriil Popov, Elena şi Alexandr Frenkin, Alexandr Storojinski, Evghenii Serdiuk.
La Universitatea de Stat din Leningrad, concomitent cu specialitatea «filolog-romanist, limba şi literatura spaniolă, limba franceză, limba portugheză», am obţinut, conform programului de studii, profesia de traducător militar şi gradul de locotenent. La catedra militară a universităţii am însuşit specialitatea ВУС № 6021. Ca ofiţer rezervist, până la excluderea din partid şi «retrogradarea» ulterioară, făceam parte dintr-un gen de armă specială: «Спецпропаганда». Odată la doi ani, în dependenţă de necesităţile armatei, ne scoteau din câmpul muncii. Pe timp de pace, conform legii, puteam fi convocaţi de la o lună până la jumătate de an. Studiam şi simulam utilizarea mijloacelor moderne de propagandă. Ne antrenau intens pentru a face faţă într-o eventuală confruntare cu omologii noştri din NATO.
Anul 1972. Ajunsesem pe muchie de cuţit. După ce am fost interogat în «Dosarul Şoltoianu», nu ştiam ce probe mai deţin la KGB şi mă aşteptam să fiu arestat. În luna mai, am fost mobilizat la un curs de perfecţionare organizat de Direcţia politică a Districtului militar Odessa. Chiar în prima zi, ajuns la Odessa, am trăit un moment pe care nu-l pot da uitării. După ce ne-au îmbrăcat în uniforme soldăţeşti, dar cu epoleţi de ofiţeri, am luat masa în cantina unităţii militare. Comandantul ne-a anunţat că până a doua zi avem liber, «pentru aclimatizare». În drum spre cazarmă, m-a ajuns din urmă un rezervist. M-a depăşit, fără să mă privească, şi, din mers, mi-a ordonat răspicat, în spaniolă: «Du-te pe malul mării, fără coadă. Ne vedem peste o jumătate de oră!».
L-am aşteptat pe plajă, intrigat, nerăbdător. Nu se vedea nimeni în jur. S-a apropiat, m-a privit în ochi şi mi-a vorbit în română: «Mă cheamă Vasile Liurca. Sunt inginer constructor, am lucrat cinci ani în Cuba, acolo am învăţat spaniola. Nu ştiu cine eşti, ce eşti şi ce probleme ai. Dar eu, din echipa spaniolă, şi un găgăuz, din echipa turcă, am primit ordin de la comandant să ne împrietenim cu tine. Vom raporta fiecare pas: tot ce spui şi ce faci». M-a lăsat uluit şi a plecat precipitat spre oraş. M-a impresionat şi înfăţişarea lui: purta mustaţă şi îmi părea că semăna leit cu legendarul Mihail Frunze... Ulterior, cu Vasile Liurca am devenit şi am rămas buni amici. Tot atunci, la Odessa, s-au cunoscut şi soţiile noastre. Căci, după o lună de armată, cursanţilor li s-a permis, pentru două zile (sâmbăta şi duminica), o cazare la un hotel, ca să-şi poată invita soţiile. Doreau sărmanele şi ele să vadă oraşul şi plaja. Peste nouă luni am primit un telefon de la Vasile. Era fericit şi a ţinut să-mi comunice: «Valentina a născut o fetiţă». «Să vă trăiască! Cum o s-o cheme?» «Mariana, ca pe soţia ta».
Atunci, la Odessa, avertismentul căpitanului Vasile Liurca m-a salvat. Mi-am dat seama că de data aceasta cursurile de perfecţionare nu mai erau pentru mine decât un test de loialitate. Din clipa aceea nu am mai comentat absolut nimic. Mi-am controlat fiecare gest. Înainte de a deschide gura, cântăream fiecare cuvânt. Am depus un efort enorm ca să fiu printre cei mai buni rezervişti, la teorie şi practică. Mai păstrez şi astăzi diploma primită atunci.
Ca specialişti în domeniul războiului informaţional-psihologic,eram repartizaţi oficial, în echipe pe criteriul specializării lingvistice anteriore. Noi, însă, ne numeam între noi pur şi simplu: turci, greci, italieni, francezi, spanioli. Fiecare grup elabora foi volante şi edita un ziar în limba respectivă; cei cu voce adecvată şi fără accent se antrenau în calitate de crainici pentru eventuale posturi de radio ale armatei; acestea se creează ad hoc în timpul acţiunilor militare pe teritoriul inamicului. Eu îndeplineam funcţia de crainic, dar şi de redactor al ziarului-model «Libertate popoarelor», destinat spaniolilor. Eram dator să cred că ibericii, în 72, ca şi basarabenii în 40, aşteptau cu sufletul la gură să vină Armată Roşie, eliberatoare prin definiţie şi vocaţie.
Colegiul de redacţie semna «bun de tipar» cu acronimul TALMENCURD: TAL (Talin), un spaniol din miile de copii orfani aduşi în URSS în tipul războiului civil; îl chema de fapt Stalin, dar, de la un timp, sincopase prima literă şi se prezenta cu prenumele «Talin», cu accentul pe «i»; MEN (Menin), un evreu basarabean, gata să depună actele de plecare definitivă în Israel; KURD (Druc) – un român basarabean, care în perioada 1958-1968 căutase obsesiv o portiţă prin care să evadeze din paradisul numit URSS.
În general, după dispariţia Uniunii Sovietice, dar mai ales în ultimul deceniu, propaganda specială a evoluat spectaculos. În prezent, circulă diverse denumiri: dezinformare, atac mediatic, media minciuni, psihoagresiune, război informaţional-psihologic, război cibernetic. Termenii englezi ai forţelor militare şi civile angajate într-o propagandă specială, inteligentă, competenta şi eficientă sunt PSYOPS, PSYWAR şi Ciberforce.
Parţial, din această categorie de armă fac parte «omuleţii verzi» şi războiul hibrid. Rusia se află printre primele cinci ţări cu cele mai dezvoltate Ciberforce – angajate în spionaj, atacuri cibernetice şi război informaţional. Structurile acesteia înregistrează mii de oameni, beneficiind de alocaţii bugetare solide: aproximativ 300 milioane de dolari anual.
Liderii Mişcării de renaştere naţională au fost condamnaţi sau alungaţi din învăţământ. Alexandru Şoltoianu, Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Gheorghe Ghimpu şi Valeriu Graur au făcut ani grei de lagăr şi exil. Eu am reuşit să-mi îngrop «toate probele». Am scăpat, chiar dacă eram menţionat în scrisoarea lui Ion Stănescu. Dar, n-am mai putut profesa.
Cu două licenţe şi un doctorat am lucrat la «Stroiplastmass», un mare combinat din suburbia Moscovei. Apoi la combinatul de prelucrarea lemnului şi producerea mobilei din Cernăuţi. Visul evadării din URSS a durat zece ani.
Aş putea descrie amănunţit acele momente concrete când nu am acceptat compromisul şi, astfel, am ratat câteva şanse reale de a evada. Într-un fel, m-am comportat ca părinţii mei în ziua «când s-a cedat Basarabia».
Nu au trecut Prutul, aşa cum o îndemna bunicul Ştefan Ciubară pe fiică-sa Elena, şi comandantul român pe sergentul Gheorghe Druc. Tata şi mama au regretat toată viaţa. Şi eu, la fel. M-am condamnat adeseori pentru expectativă. Mă convingeam că singurătatea ar fi fost mult mai adecvată pentru realizarea visului meu. Aş fi putut mai lesne să-mi urmez calea aleasă, trăind de unul singur, departe de casă şi de ai mei. Aşa cum am şi fost, practic, de la treisprezece ani. Nu s-a mai dădăcit nimeni cu mine, să mă trezească dimineaţa, să-mi servească micul dejun etc. Nu mi-au plăcut niciodată distracţiile, dar în anii studenţiei am încercat de toate.
Cu unii colegi de facultate şi cu militanţi unionişti am rămas prieteni pe parcursul vieţii şi nu ne-a fost ruşine niciodată că eram aşa şi nu altfel.
Până la urmă, transpunerea în practică a unui ideal sau obiectiv depinde sută la sută de noi înşine. Mai întâi de toate e necesar să conştientizezi exact ceea ce-ţi doreşti. Să-ţi formulezi verbal, sau mai bine în scris, propria motivaţie. Dacă mobilul cheie nu poate fi afişat public, îl păstrezi ca pe un mare secret sau îl refulezi. După care întreaga ta activitate o subordonezi acestui obiectiv, situat în vârful piramidei.
Motivaţia individuală are, în concepţia mea, configuraţia unei piramide. Pe parcursul vieţii, treptele piramidei se deplasează pe verticală, modificând astfel ierarhia motivaţiei personale.
Este o schimbare inevitabilă în dependenţă de factori interni şi externi, obiectivi şi subiectivi. Mie, de exemplu, ultimul sfert de secol mi-a schimbat ierarhia motivaţională şi felul în care văd lumea.
Un alt criteriu de care depinde împlinirea unui vis este intuiţia. Mai precis, capacitatea de anticipare, de predicţie a evenimentelor. Dacă nu o ai din naştere, ţi-o dezvolţi printr-un efort perseverent.
O importanţă aparte o are şi capacitatea de a elabora şi adopta decizii însoţite de riscuri inerente. Însă, la anumite cotituri, este strict necesar să cedezi; să mergi la un compromis temporar chiar cu anumite principii, pe care le consideri sfinte.
Dacă nu accepţi niciun compromis cu tine însuţi, nu vei reuşi niciodată să-ţi atingi obiectivul formulat.
Mircea Druc,
un dac liber, unionist,
Bucureşti, 22 martie 2019“
Se încarcă comentariile...
