La Chişinău, după afacerea Rogozin: Coabitare, Marele Târg sau Binomul Dodon-Plahotniuc

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Igor Dodon şi Vladimir Plahotniuc
Igor Dodon şi Vladimir Plahotniuc

Una dintre principalele teme ale dezbaterii politice şi mai ales războiul imagologic la nivelul Republicii Moldova, este astăzi definirea relaţiei (în evoluţie) dintre preşedintele Republicii Moldova, Igor Dodon şi liderul coaliţiei, Oligarhul care a Capturat Statul, după propaganda opoziţiei din stradă, Vladimir Plahotniuc.

O relaţie care e în măsură să confirme sau nu modul în care se desenează perspectivele politice la Chişinău la viitoarele alegeri generale.

Faptul că pe această relaţie s-a glosat mult, se fac dezinformări şi proiecte de propagandă şi război informaţional menite fie să apropie, fie să depărteze, fie să nuanţeze relaţiile, e un lucru clar. Andrei Năstase, Maia Sandu, Viorel Cibotaru, mai nou Renato Usatâi, cu toată suita lor de comentatori şi strategi de la Chişinău şi de peste hotare, insistă să acrediteze ideea de Binom, ceea ce presupune o formulă sudată de cooperare deplină între părţi, care au drept orchestrator şi şef suprem pe Vladimir Plahotniuc. Deci o ierarhie clară, cu subordonarea lui Dodon faţă de Plahotniuc. Tema Oligarhului Rău care a Capturat Statul s-a mutat în tema Binomului, că tot e la modă sintagma şi dincolo de Prut, cu alt subtext, la fel de negativ.

Ideea unui plan major cu o dominantă absolută de putere politică, în persoana lui Vladimir Plahotniuc, mi se pare o impunitate şi o formă de extremism care merge pentru cei ce funcţionează prin turnuri de fildeş intelectuale dar nu au păşit niciodată în administraţie şi nu au habar de funcţionarea reală a instituţiilor în Republica Moldova. E şi mult wishful thinking, pentru că imaginea Oligarhului nu poate suporta nuanţele unei relaţii cel puţin simetrice, dacă nu cu elemente clare de rivalitate şi chiar reacţii contondente. Dispariţia lui Igor Dodon la Muntele Athos, fix atunci când era declarat Rogozin persona non grata, e un act considerat probă în funcţionarea şi existenţa Binomului, pentru creatorii acestei imagini.

Lui Igor Dodon i s-au permis mai multe acţiuni, o libertate de exprimare excesivă, o participare la împărţeala ambasadorilor şi procurorilor/judecătorilor la care Constituţia nu-i dădea acces.

O altă categorie de actori, cu precădere cei aflaţi la Guvernare, dar şi protagoniştii direcţi ai relaţiei discutate, vorbesc despre coabitarea în spaţiul minimal al funcţionalităţii unei relaţii executive. Ca autor al conceptului, proiectului, negocierilor şi finalizării unui asemenea proiect public şi a altora mai puţin publice, pe alte meridiane, pot spune că e un lucru normal o asemenea cooperare convenită, pentru a nu irosi eforturile pe bătălia internă administrativă în locul proiectelor relevante pentru stat. Dar tot eu remarcam că aici e mult mai mult, deoarece lui Igor Dodon i s-au permis mai multe acţiuni, o libertate de exprimare excesivă, o participare la împărţeala ambasadorilor şi procurorilor/judecătorilor la care Constituţia nu-i dădea acces. Aceste libertăţi probează o dominaţie politică a lui Igor Dodon şi un respect excesiv al majorităţii declarat pro-europene în faţa acestor excese. Aici putem adăuga pornirile nu numai anti-europene, domolite repede, dar cele profund anti-româneşti ale lui Igor Dodon, fără a primi nici un fel de răspuns, sau primind doar răspunsuri timide, la nivelul majorităţii şi mai ales a Guvernului.

În fine, există şi varianta mai rară, a unor cunoscători, beneficiari ai unor relatări din partea diferiţilor aparţinători de cele două părţi, care vorbesc despre existenţa unui Mare Târg între cei doi protagonişti ai structurilor de putere de la Chişinău (cu referinţe dese la o întâlnire din Cipru în care s-ar fi negociat condiţiile acestui Târg, evident pe seama cetăţenilor Republicii Moldova). Aici cei doi sunt priviţi în variante de raporturi de egali, Igor Dodon deţinând forţa politică şi perspectiva politică, pentru moment, până la prăbuşirea mitului şi dezumflarea promisiunilor aberante din campania electorală, iar Vladimir Plahotniuc puterea financiară, de afaceri şi de dominaţie curentă asupra Parlamemntului şi a administraţiei.

E vorba despre o formă de complementaritate în care s-a constatat chiar mai mult decât nevoia uneia dintre părţi de existenţa celeilalte, ci chiar dependenţa reciprocă şi realizarea unei împărţiri de sarcini. Adepţii acestei variante presupun chiar şi un joc pe roluri în care fiecare parte încearcă să livreze celeilalte o componentă de elemente pe care aceasta nu le poate atinge, asigurând un echilibru, un balans între cele două centre de putere, balans care este în tangaj constant, înclinând pe rând preeminenţa când la unul, când la altul dintre protagonişti. Exemplul încetării preluării energiei electrice de la Cuciurgan, apoi a reluării ei, din nou, este o probă a faptului că avem de a face cu un echilibru dinamic şi cu interese personale directe ale celor doi, legaţi prin fire mai subtile, dincolo de preeminenţa, condiţionarea, constrângerea câteodată a celuilalt protagonist şi câteodată cu revizuirea înţelegerilor anterioare, când raportul de forţe se schimbă şi acordurile nu mai convin.

E o relaţie, altfel, matură între oricare doi actori, care ştiu capacităţile, momentele de dificultate, pot identifica vulnerabilităţile celuilalt şi momentele în care să profite de asemenea vulnerabilităţi considerate oportunităţi şi momentele în care generozitatea poate aduce dividende mai târziu.

Fireşte că nu avem cum oferi aici, într-un editorial-analiză, răspunsul la o asemenea întrebare crucială. Probabil că nu cunosc exact răspunsul nici cei în cauză, chiar dacă au propria percepţie. Şi cred că una consideră fiecare despre realitatea curentă, alta prezintă partenerilor din jur, şi probabil cu totul alta partenerilor externi, în funcţie de moment şi nevoie. Cert este că nici un asemenea răspuns nu poate fi considerat viabil odată ce lucrurile evoluează constant.


Igor Dodon şi Dmitri Rogozin la Teheran FOTO Facebook

Dmitrii Rogozin si Igor Dodon foto Dmitry ROgozin via facebook

Cred că varianta potrivită de analiză este de a considera că cei doi centri de putere din Republica Moldova au, concomitent, relaţii de cooperare (uneori excesiv de apropiate şi inexplicabile), o altă serie de teme în care sunt în competiţie constantă şi, în fine, o altă serie de teme în care se află în conflict. E o relaţie, altfel, matură între oricare doi actori, care ştiu capacităţile, momentele de dificultate, pot identifica vulnerabilităţile celuilalt şi momentele în care să profite de asemenea vulnerabilităţi considerate oportunităţi şi momentele în care generozitatea poate aduce dividende mai târziu, pe seama unui asemenea moment de cavalerism.

Igor Dodon începe să realizeze realităţile de pe teren şi nu mai pledează, nici nu mai acceptă formal euro-asianismul şi legătura cu instituţiile neo-imperiale sub conducerea Rusiei.

Deci centrele de putere din Republica Moldova nu sunt unul subordonat celuilalt. Au zone de cooperare vizibile, dar ca doi egali, cu variante diverse de preeminenţă a unuia sau a altuia în funcţie de temele în discuţie, pentru care cei doi negociază. Există totodată competiţie acerbă în alte zone, dominaţia electorală şi politică şi influenţa asupra administraţiei şi resurselor de la Chişinău, acolo unde Preşedintele Igor Dodon valorifică imaginea, postura publică şi presiunea politică pentru a obţine dominaţia în faţa majorităţii şi a Guvernului (şi obţine tot mai multe avantaje şi câştiguri, inclusiv prin plasarea apropiaţilor săi în administraţie, deşi nu intră în atribuţiile sale constituţionale). În fine, există zone concrete de confruntare, unde interesele se ciocnesc major. Să relevăm doar dorinţa socialiştilor de a prelua Primăria Chişinăului, la eliminarea lui Dorin Chirtoacă, acceptată de majoritate dar fără a ceda neapărat postura până la alegerile de la termen, în 2019.

Cât despre relaţiile geopolitice, opţiunea între Rusia şi UE, după ce a jucat rolul consistent al susţinătorului pro-rusismului cu toate forţele, eventual susţinând un moldovenism vetust, sovietic, şi un anti-românism pe care nu şi l-ar fi dorit, Igor Dodon începe să realizeze realităţile de pe teren şi nu mai pledează, nici nu mai acceptă formal euro-asianismul şi legătura cu instituţiile neo-imperiale sub conducerea Rusiei, în timp ce a realizat că tot baletul şi vocalizele sale anti-româneşti nu fac decât să crească unionismul la Chişinău. Ajuns pe la 25%, cu un lider relevant şi cu pedigri, în persoana fostului ministru al Apărării Anatol Şalaru, cu sprijinul direct al fostului Preşedinte al României, Traian Băsescu, unionismul poate juca un rol dacă discursul anti-românesc continuă. De unde nuanţări vizibile în ultima vreme, şi pe fondul dorinţei lui Igor Dodon de a face, totuşi, o vizită oficială la Bucureşti.

Pe de altă parte, relaţia cu Federaţia Rusă este necesară Chişinăului, mai ales după declararea lui Dmitri Rogozin persona non grata. Iar dacă Igor Dodon devine necredibil pe această relaţie, riscul ca relaţia cu Moscova să fie preluată de personaje din afara centrelor de putere actuale ameninţă să creeze noi puncte de atracţie şi redefinirea raportului de forţe din Republica Moldova, şi nu neapărat în cheie pro-europeană.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite