Ce se întâmplă în Ucraina?

Protestele din Ucraina nu mai reprezintă doar o încercare de a-l determina pe actualul preşedinte Ianukovici să semneze Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană. Iniţial, au fost concepute, începând cu 1 decembrie 2013, ca proteste stradale, împotriva refuzului conducerii Ucrainei de a semna acordul la Vilnius. De atunci însă, mai ales după 16 ianuarie, caracterul şi scopul protestelor s-au schimbat.

În primul rând, din punct de vedere geografic, protestele au luat o amploare naţională, în peste jumătate din regiuni protestatarii luând cu asalt administraţiile de stat, în celelalte având loc proteste, care, mai devreme sau mai târziu, vor avea acelaşi deznodământ. Doar două regiuni ale Ucrainei stau pe poziţiile Partidului Regiunilor, condus de actualul preşedinte Ianukovici: regiunea Doneţk şi Crimeea. Cu alte cuvinte, protestele au cuprins şi teritoriile în care Partidul Regiunilor a fost votat de majoritatea populaţiei, în Ucraina de Est şi Sud-Est. Ceea ce contrazice ideea larg răspândită că Ucraina e împărţită în două în ceea ce priveşte vectorul politicii externe.

Extinderea protestelor şi în regiunile care reprezintă bazinul electoral al lui Ianukovici arată că majoritatea ucrainenilor sunt pentru o relaţie mai strânsă cu Uniunea Europeană şi limitarea influenţei Rusiei.

În al doilea rând, protestele iniţiate acum două luni au fost amplificate de reacţia puterii. Pe de-o parte, e vorba de folosirea forţei brute faţă de manifestanţi. Pe de altă parte, radicalizarea rebelilor s-a observat după 16 ianuarie, când Rada Supremă (parlamentul) a adoptat o serie de măsuri legislative în vederea limitării libertăţii de expresie şi a adunărilor publice. Aceste acţiuni – violenţa şi introducerea unui regim dictatorial – au determinat protestatarii să reacţioneze mult mai tranşant faţă de putere şi să ceară nu doar demisia guvernului, dar şi a preşedintelui, precum şi organizarea alegerilor anticipate, parlamentare şi prezidenţiale.

După cum au recunoscut mai mulţi deputaţi ai Partidului Regiunilor, care au ieşit din formaţiune în semn de protest faţă de acţiunile violente ale puterii în Piaţa Independenţei din Kiev, Ianukovici este dependent acum şi mai mult de Moscova, iar decizia folosirii forţei este opţiunea lui Putin. În acest context, ucrainenii care erau anteriori favorabili Rusiei, dar şi etnici ruşi din Ucraina, aderă la protestatari. În această ecuaţie a confruntării, atât Ianukovici, cât şi Putin neglijează faptul că naţiunea ucraineană are o elită intelectuală care în momentele-cheie joacă un rol important în mobilizarea ucrainenilor. Este adevărat că elita economică, la rândul ei, are o poziţie ambiguă, dar în măsura în care Occidentul, care a protestat împotriva folosirii forţei de către putere, va adopta măsuri punitive împotriva reprezentanţilor acesteia, ei vor adopta o poziţie mai puţin solidară cu Ianukovici şi „familia“. Rinat Ahmetov, cel mai bogat ucrainean, proprietar al clubului de fotbal Şahtior Doneţk, care timp de zece ani îl sponsorizează pe actualul preşedinte ucrainean, a cerut deja puterii să continue dialogul cu opoziţia şi să se abţină de la folosirea forţei.

În altă ordine de idei, confruntările din Ucraina seamănă din ce în ce mai mult cu un război civil, cu toate atributele acestuia: violenţe din partea puterii, dar şi a protestatarilor; război propagandistic; oameni omorâţi de persoane necunoscute pentru a băga frica în populaţie să nu iasă în stradă (tertip utilizat şi în timpul Revoluţiei Române din decembrie 1989). Mass-media rusească şi doar câteva ziare ucrainene susţin disperat poziţia lui Ianukovici, numindu-i pe protestatari în tot felul - de la fascişti, naţionalişti sau ultranaţionalişti până la radicali, pogromişti şi bandiţi, aflaţi prezumtiv în slujba forţelor oculte ale unui Occident decadent, amoral, sexist, homofil şi lipsit de Dumnezeu.

O parte a propagandei ruseşti ameninţă Ucraina cu destrămarea teritorială. Un lucru foarte puţin probabil, dar nu este exclus ca regiunile Doneţk şi Harkov să devină un fel de Transnistrie a Ucrainei, fără ca acestea să fie recunoscute formal drept stat independent de către Moscova.