Armistiţiul de paie de la Minsk

Preşedinţii Rusiei, Germaniei, Franţei şi Ucrainei. FOTO: forbes.com

Pentru încetarea focului în estul Ucrainei, a fost nevoie de negocieri cu durată de aproape 17 ore la Minsk, zilele trecute. Acestea au fost purtate de preşedinţii Ucrainei şi Rusiei, Petro Poroşenko şi Vladimir Putin, cu participarea cancelarului german Angela Merkel şi a preşedintelui Franţei, Francois Hollande. La negocieri au mai participat şi reprezentanţii celor două republici autoproclamate din estul Ucrainei.

Încetarea focului şi retragerea armamentului greu au fost printre măsurile asupra cărora s-a convenit în urma negocierilor. Ele au intrat în vigoare pe 15 februarie, la ora 0.00. Însă în zilele de duminică şi luni, s-au înregistrat noi bombardamente şi atacuri din partea forţelor separatiste. Acestea au avut loc în localităţile Debalţeve şi Şirokino, înregistrându-se 112 rafale de artilerie. De asemenea, forţele ucrainene au anunţat 5 morţi şi 15 răniţi în urma luptelor.

În urma luptelor din ultimele două zile, ambele părţi implicate în conflict au declarat că nu sunt gata să-şi retragă armamentul greu, ceea ce înseamnă că una dintre prevederile de bază ale armistiţiului nu este îndeplinită.

Ce şanse sunt ca de această dată înţelegerea de încetare a focului să nu aibă soarta armistiţiului precedent, din 5 septembrie, negociat şi semnat tot la Minsk? Din păcate, cred că pacea este încă departe în Ucraina. Cele două formaţiuni statale separatiste îşi revendică proprietatea asupra întregilor regiuni ucrainene Doneţk şi Lugansk. Iar părţile de vest ale acestora din urmă sunt astăzi controlate de autorităţile ucrainene şi forţele armate ale Ucrainei. Liderii republicilor separatiste au declarat deja în repetate rânduri că obiectivul lor este „eliberarea”  întregului teritoriu pe care îl revendică. Menţinerea lor în poziţiile de conducere pe care le ocupă ilegitim depinde de continuarea politicii de confruntare cu Kievul.

Ne îndreptăm spre o transnistrizare permanentă a Donbassului ucrainean. Însă spre deosebire de situaţia din regiunea transnistreană, în care nu au avut loc ostilităţi militare din 1992, războiul din estul Ucrainei are toate şansele să se transforme într-un conflict de joasă intensitate care va arunca zona într-un con de umbră şi într-o instabilitate permanentă pentru mulţi ani înainte. Asta deoarece Kievul nu se va resemna cu pierderea regiunii. Este pretextul perfect pentru Rusia, care va insista să-şi introducă în zonă propriile forţe armate ca acestea să execute misiuni de „pacificare”, aşa cum se întâmplă şi în Transnistria.

De aceea, Moscovei îi convine continuarea ostilităţilor militare pentru a demonstra întregii lumi că liderii legitimi de la Kiev nu sunt parteneri de încredere şi nu reuşesc să controleze situaţia. Aruncarea în derizoriu a conducerii de la Kiev ar trebui să se soldeze cu resemnarea comunităţii internaţionale în faţa implicării Rusiei în estul Ucrainei, aceasta apărând drept unica forţă din regiune care poate stabiliza teritoriul cuprins de lupte.

Este un scenariu deloc original, practicat şi în anul 1992 în raport cu conducerea de la Chişinău. Observăm similitudini şi în cazul negocierilor – participarea lui Putin la discuţiile de la Minsk ar trebui să-i facă pe toţi cei interesaţi să înţeleagă poziţia Rusiei de stat cobeligerant, adică unul care nu se poate plasa în vreo poziţie de „garant”, aşa cum doreşte. Însă înţelegerile de la Minsk nu au declarat partea rusă drept stat agresor sau participant la lupte, după cum nu s-a întâmplat nici în cazul semnării armistiţiului la Moscova pe 21 iulie, între preşedinţii Republicii Moldova şi Rusiei.

Luptele vor continua în estul Ucrainei până la respingerea totală a forţelor Kievului de acolo şi atingerea obiectivelor Rusiei de securizare a două state separatiste pe care ea să le controleze. Unicul mod în care această evoluţie poate fi evitată este, după cum am mai spus, înarmarea Ucrainei şi asistarea ei în a face faţă agresiunii militare ruse. Mingea este în terenul statelor europene şi a SUA.