Analiză. Sindromul Weimar, pretext neonazist de război împotriva Ucrainei şi soarta „Mioriţei” pentru R. Moldova

Publicat: 10.03.2022 10:17

Ultima actualizare: 02.08.2022 08:13

Ignorarea acestei opţiuni unice de către politicul de la Chişinău, condamnă statul neîmplinit moldovenesc la Est de Prut la soarta unei mioare care pasiv îşi aşteaptă rândul la abatorul istoriei.

În scenariul Moscovei privind războiul din Ucraina s-au strecurat elemente de gafă fundamentală. S-a dovedit că versiunea acaparării războinice a Crimeii de către Rusia lui Putin din 2014, de data aceasta nu a funcţionat la aceiaşi parametri. Războiul contra Ucrainei, eufemistic numit de oficialităţile ruse „operaţiune militară specială”, care a fost planificat pe baza naraţiunii de propagandă a Kremlinului despre eliberarea Ucrainei de neonazişti, este departe de a arăta ca o plimbare de agrement pe fundalul oamenilor care îşi aplaudă eliberatorii. Dimpotrivă, întreaga lume a văzut filmări groaznice din Ucraina invadată de ruşi, care nu mai fuseseră văzute din cel de-al Doilea Război Mondial. Invazia militară rusă a Ucrainei a provocat un şoc foarte mare în comunitatea mondială, care nu va fi uitat multă vreme.

Nostalgici după imperiul pierdut

Putin a decis declanşarea războiului cu Ucraina în condiţiile când majoritatea ruşilor sunt pătrunşi de „sindromul Weimar“ al nostalgiei după imperiul pierdut şi după grandoarea imperială sovietică a secolului al XX-lea. Investiţiile ideologice ale Kremlinului din timpul mandatelor lui Putin, au capitalizat masiv frustrările filistinului rus, provocate de umilinţa prăbuşirii URSS, îndeosebi au cultivat o nouă generaţie de tineri ruşi, adesea numită putinjugend, predispuşi ascensiunii conservatorismului neo-sovietic, dar şi fobiei antioccidentale. Pe acest fundal societatea rusă, lipsită de tradiţii democratice durabile, a acceptat instituţionalizarea structurală a statului rus, în care factorul principal în formarea percepţiei despre sine şi despre locul statului în lume vine de la autoritatea supremă cu puteri cvasi monarhice a preşedintelui şi administraţiei sale. Într-o asemenea societate majoritatea sferelor vieţii cetăţenilor sunt determinate aproape mecanic de elitele de la Kremlin care, o dată la cinci ani, sunt realese prin scrutine electorale formale, prezentate de putere drept un autentic contract social cu poporul, loialitatea căruia este cumpărată cu măsuri asistenţialiste ale statului, dar şi prin propagarea naţionalismului şovin, presupusei ameninţări externe, prin apelul selectiv la grandoarea Rusiei de altădată şi nostalgiei după o reintegrare „blândă“ a spaţiului post-sovietic.

Greşeli strategice şi efecte exact inverse

Însă reintegrarea „blândă” a Crimeii la Rusia, în 2014, nu a mai funcţionat în cazul Ucrainei mari, în 2022, degenerând într-un război crunt în toată legea. Judecând după reacţia Occidentului colectiv la războiul din Ucraina, greşeala strategică a Moscovei a devenit mai mult decât evidentă. Invazia rusă a Ucrainei a dus la suspendarea calităţii de membru al Rusiei în Consiliul Europei, au fost impuse sancţiuni împotriva lui Putin, Lavrov, deputaţilor şi a unui număr impunător de bănci ruseşti, exporturile occidentale către Rusia devin drastic limitate, un număr în creştere de state au încetat să mai elibereze vize cetăţenilor ruşi. Rusia a început să fie deconectată de la SWIFT, alături de multe alte măsuri restrictive. Desigur, sancţiunile economice nu vor da un rezultat imediat, dar pe termen mediu şi lung vor avea un efect negativ şi chiar dezastruos asupra economiei şi sferei sociale a Rusiei.

Şi în domeniul securităţii militare Putin a obţinut rezultatul opus. El a încercat să justifice războiul împotriva Ucrainei cu considerente de securitate militar-strategică pentru a împiedica NATO să avanseze la graniţele Rusiei. Ca urmare a războiului s-a dovedit că prezenţa infrastructurii militare NATO în apropierea graniţelor Rusiei a crescut la niveluri record din ultimele decenii. Obiectiv, politica lui Putin a dus nu la înlăturarea, ci la intensificarea prezenţei NATO lângă graniţele Rusiei. Şi indiferent cum se va încheia războiul din Ucraina, Moscova a pierdut iremediabil această ţară şi majoritatea cetăţenilor săi ca potenţiali aliaţi, aceasta fiind cea mai importantă greşeală politică a strategilor de la Kremlin, care au admis posibilitatea unui război rusesc împotriva ucrainenilor.

Lumea este în căutarea explicaţiilor

Declanşarea războiului Rusiei asupra Ucrainei a provocat reacţii spontane de empatie pentru ucraineni în lumea întreagă. Deja peste două milioane de ucraineni şi-au părăsit ţara, viaţa lor schimbându-se dramatic peste noapte, iar Ucraina trezindu-se în faţa unei adevărate catastrofe umanitare. În schimb, politica agresivă a lui Putin a aruncat imaginea Rusiei în derizoriu, nici măcar pe timpul lui Stalin, ea nu a fost atât de blamată. O lume întreagă încearcă să găsească o explicaţie logică a războiului lui Putin împotriva Ucrainei, acţiunile lui fiind de neînţeles, de neconceput şi criticate aspru de principalii lideri internaţionali. Iar declaraţia lui Putin în ceea ce priveşte punerea forţelor nucleare a Rusiei în alertă, a scandalizat şi mai mult opinia publică internaţională, favorizând percepţia că Putin are ieşiri din ce în ce mai nervoase şi că ar putea fi, astfel, instabil psihic. Mai mulţi oficiali americani, potrivit USA Today, au încercat să explice agresivitatea liderului de la Kremlin prin faptul, că preşedintele Vladimir Putin este "frustrat şi posibil instabil din punct de vedere psihic, eretic şi delirant". Potrivit Grupului de reflecţie al SUA, după un comportament şi declaraţii "incorecte", Vladimir Putin ar suferi de probleme cerebrale induse de cunoscutul long-COVID. Iar profesorul Ian Robertson, neuropsiholog la Trinity College din Dublin, Irlanda, a sugerat că liderul de la Moscova ar putea suferi de "sindromul de orgoliu".

În acelaşi timp, mai mulţi experţi au atras atenţia asupra absurdităţii narativului putinist despre acapararea Ucrainei de neonazişti, care pretinde să justifice războiului Rusiei împotriva statului slav vecin. Afirmaţia lui Putin că Ucraina este condusă de neonazişti este cusută cu aţă albă şi nu rezistă elementarei critici. Trebuie să ai o imaginaţie bolnavă, să-l acuzi de neonazism pe preşedintele Ucrainei Zelenski, evreu etnic şi vorbitor nativ de limbă rusă.

Istoria se repetă ca farsă?

Explicaţia acestei absurdităţi provine din înţelegerea contradictorie şi confuză al lui Putin asupra istoriei, şi în primul rând, din faptul cum a fost edificată în Rusia ideologema despre Marele Război pentru Apărarea Patriei – cum este numit în Rusia războiul împotriva Germaniei Naziste (1941 – 1945), ca fundament al identităţii sale naţional-statale. Decenii la rând Kremlinul a retuşat nereuşitele şi gafele sale politice prin apeluri necontenite la memoria publică despre marea victorie în războiul antihitlerist. Aşa cum apelul la victoria asupra nazismului german a permis regimului sovietic în trecut să camufleze nu mai puţin odioasele crime ale stalinismului şi totalitarismului sovietic asupra umanităţii, tot aşa azi regimul lui Putin încearcă să justifice războiul împotriva Ucrainei prin falsa luptă cu aşa zisul neonazism ucrainean, inventat în laboratoarele propagandistice ale Moscovei. Marelui filozof german Hegel îi aparţine observaţia despre istoria care se repetă ca o farsă. O observaţie perfect valabilă şi pentru demersul antinazist putinist în cazul războiul din Ucraina.

De unde poate veni schimbarea?

În ce priveşte societatea rusă, membrii ei deocamdată nu reacţionează în masă la tragedia din Ucraina şi nici la situaţia dezastruoasă în care ajunge ţara în rezultatul sancţiunilor anunţate. Mai mult, conform sondajelor sociologice, peste două treimi din populaţia Rusiei susţin războiul contra Ucrainei. Datorită propagandei masive de stat, dar şi a valului crescând de represiuni la adresa oricărei forme de disidenţă antirăzboi, majoritatea din cetăţenii ruşi trăiesc într-o lume politică imaginară şi sunt guvernaţi de mecanisme mentale şi arhetipuri istorice care le anihilează nevoia de informaţie obiectivă, rămânând captivi tiparelor ideologice oficiale. În această situaţie principalul pericol pentru Putin ar putea să vină din partea elitelor administrative şi economice, nemulţumite de restrângerea drastică a modului lor luxos de viaţă din cauza aplicării sancţiunilor. Recent preşedintele rus Vladimir Putin a promulgat o lege care permite confiscarea conturilor bancare ale demnitarilor dacă depozitele bancare ale acestora sunt mai mari decât veniturile lor declarate în ultimii trei ani şi există indicii că ar fi obţinute ilegal. Pentru Rusia, care este cunoscută pentru corupţia răspândită pe scară largă la nivelul elitelor politice, când însuşi Putin, graţie investigaţiilor disidentului Aleksei Navalnîi, este unul dintre principalii beneficiari ai corupţiei şi care controlează o avere uriaşă, o asemenea lege valorează cât declararea războiului împotriva clasei de funcţionari de stat ruşi. Promulgarea acestei legi în timpul războiului cu Ucraina developează adevăratele mize ale ei, ea urmând să devină o armă fatală în mâinile lui Putin care, în aşa fel, obţine posibilitatea de a înăbuşi în faşă orice revoltă împotriva sa în sânul elitei politice. Cu alte cuvinte, regimul politic actual din Rusia devine tot mai autoritar, iar teroarea de stat la adresa disidenţei antiguvernamentale devine atotprezentă.

Recitind „Mioriţa”

Chiar dacă maşina de propagandă a Kremlinului funcţionează foarte eficient în interiorul ţării, dar în afara ei nu a mai rămas aproape nimeni care să creadă în aceste falsuri. Războiul din Ucraina a declanşat o catastrofă de imagine pentru Rusia lui Putin. Nimeni nu mai are încredere în actualul regim politic de la Moscova care încalcă cu uşurinţă orice angajament al său, consfinţit prin acorduri internaţionale, dinamitând în acest fel tot sistemul de securitate european tradiţional. În aceste condiţii, toţi vecinii Rusiei, aidoma Ucrainei, devin potenţiale victime ale politicii agresive militare ruse. Doar timpul desparte un caz de agresiune rusă asupra vecinilor săi de altul. Acum ca niciodată a devenit evident, că în actuala conjunctură internaţională doar apartenenţa unui stat la NATO este garanţia siguranţei împotriva iminenţii agresiunii militare ruse. O concluzie perfect valabilă şi pentru perspectiva edificării unui sistem eficient de securitate a unui stat ca Republica Moldova, capabilă să intre sub umbrela NATO doar ca parte integrantă a spaţiului său istoric de devenire naţională. Ignorarea acestei opţiuni unice de către politicul de la Chişinău, condamnă statul neîmplinit moldovenesc la Est de Prut la soarta unei mioare care pasiv îşi aşteaptă rândul la abatorul istoriei.