O zi la Spitalul de Urgenţă din Chişinău
0
La Spitalul de Urgenţă a fost linişte înaintea sfârşitului de săptămână, după standardele instituţiei. Doar vreo două fracturi, câteva picături de sânge şi nişte pietre la rinichi. O nimica toată, ar spune medicii. Curtea spitalului e plină de bărbaţi la bustul gol, majoritatea tatuaţi, care nu renunţă la ţigări nici dacă au mâinile în ghips.
Medicul Igor Curov traversează grăbit curtea principală ca să ajungă într-un alt bloc. „Merg prea repede? Scuze, aşa e ritmul la noi”, spune el prevestindu-mi o zi plină şi agitată.
„Spitalul nostru este cel mai popular în Chişinău. Zilnic avem un flux de pacienţi de peste 250 de oameni”, afirmă „ghidul”. Igor Curov este şeful Departamentului de Medicină Urgentă. Toţi cei cu probleme de sănătate, mai mult sau mai puţin grave, vor călca mai întâi pragul acestei secţii: aici se fac înregistrările şi primele analize. Pe holuri, o mulţime de lucrători medicali îmbrăcaţi în uniforme de diferite culori: verde închis, verde deschis, albastru închis, albastru deschis, alb, violet sau roz. „Culorile nu au nicio semnificaţie. Ne îmbrăcăm cu ce avem”, îmi explică medicul. Intrăm în câteva cabinete destul de încăpătoare şi luminoase, din fericire puţine paturi sunt ocupate. „Slavă Domnului, la moment nu avem mulţi pacienţi”, spune Igor.
Triajul pacienţilor
Se pare că medicii de la urgenţă au mai mult de lucru în weekend. „Pentru că lumea se distrează şi mulţi vin cu traume. Patologiile traumatologice şi cele chirurgicale sunt întâlnite mai des. De obicei, ambulanţa ne anunţă dacă e un caz foarte grav, astfel încât noi să ne pregătim”, explică medicul. Acesta vorbeşte despre aşa-zisul sistem de triaj al pacienţilor, foarte important şi respectat în străinătate.
Triajul este un sistem de evaluare şi clasificare a pacienţilor în funcţie de gravitatea stării lor. „Dacă e un caz foarte grav, înseamnă că avem urgenţă de gradul I, adică pacientul are nevoie de resucitare, deci el are prioritate. Urgenţa de gradul II înseamnă că persoana este în stare critică. Adică stabilă, poate aştepta mai mult timp îngrijirea medicală, deşi starea sa se poate schimba în orice secundă. Urgenţele de gradul III presupun o stare în care pacientul are nevoie de îngrijirea medicului, dar timpul nu este un factor critic”, explică domnul doctor care pledează pentru instituirea şi respectarea strictă a unui astfel de sistem de triaj.
„Cazurile cu copiii sunt foarte dificile”
Dacă ambulanţa se îndreaptă spre Institutul de Medicină Urgentă cu pacienţi aflaţi în stare foarte gravă, medicii sunt anunţaţi din timp, astfel încât aceştia să pregătească totul pentru consultaţii, analize sau intervenţii chirurgicale. Când medicii preiau un pacient, medicul-şef al ambulanţei îi anunţă despre starea pacientului şi îi comunică diagnosticul stabilit în prealabil. În cazurile complicate însă medicii cu diferite specializări se întrunesc în şedinţă pentru a stabili un diagnostic clar.
„Fiecare vine cu o explicaţie din punctul de vedere al domeniului său. Facem şedinţă, discutăm rezultatele analizelor, infirmăm sau confirmăm anumite patologii”, povesteşte medicul experienţă de 20 de ani în spate. Îl întreb care sunt pacienţii care i-au rămas în memorie în toţi aceşti ani. Brusc tonul vocii i se schimbă. Devine serios şi vorbeşte rar. „Atât de multe şi atât de mulţi mi-au rămas în cap şi în inimă. De obicei, ţii minte pacienţii gravi care au căzut de la înălţime, care au nimerit în accidente. Dă Doamne să nu vezi asemenea scene! În inimă rămâne fiecare om care decedează în mâinile tale. Asta-i viaţa. Unde putem ajuta, o facem cu tot sufletul. Alteori...pur si simplu nu se mai poate şi doare. Cazurile cu copiii sunt foarte grele”, mărturiseşte Igor Curov.
Igor Curov este şeful Departamentului de Medicină Urgentă şi ne-a arătat cum decurge o zi la Institutul de Medicină Urgentă din Chişinău. FOTO Alexandru Tarlev
„Le spun rudelor că am făcut tot ce am putut”
Un medic îşi asumă meritele în cazul în care vindecă un pacient, dar duce şi povara vieţilor pierdute. Doctorii sunt cei care anunţă rudele despre decesul apropiaţilor. „Când decedează un pacient în vârstă, cu multe patologii, rudele sunt cumva pregătite. Dar când moare un tânăr, nu ai cuvinte...Eu îmi cer scuze şi le spun că am făcut tot ce se putea de făcut. Dorm liniştit pentru că am făcut tot ce am putut. Eu fac absolut totul”, mă convinge medicul.
Mai spune că meseria îţi oferă şi o bună doză de adrenalină. „Asta-i adrenalina noastră. Tu lucrezi, trebuie să fii rapid, rece, calculat, gata pentru orice şi oricând. Când ai un pacient, nu mai contează nimic în jur, decât viaţa celui în agonie. Cu câţiva ani în urmă, am ajuns la locul unui grav accident. O femeie era blocată în maşină. După normele de conduită, în asemnea cazuri eu trebuie să chem Serviciul Protecţiei Civile şi Situaţiilor Excepţionale pentru descarcere, dar asta e pierdere de timp! Am intrat în maşină, am scos pacienta, iar la câteva minute maşina a luat foc”, îşi aminteşte Igor Curov.
„În principiu, aici poţi să nu te duci acasă deloc!”
„E o zi liniştită totuşi”, exlamă medicul, bucuros de lipsa accidentelor sau traumelor grave. Din când în când soseşte o ambulanţă. Majoritatea persoanelor se deplasează singuri şi refuză să urce pe targă. Soseşte un bărbat cu dureri de rinichi, altul cu probleme neurologice. Un bătrân cu ambele picioare amputate stă pe o targă, are o pereche de căşti agăţate de gât şi aşteaptă cuminte să fie mutat în ambulanţă. Probabil că pleacă acasă. Dar asta nu înseamnă că medicii se odihnesc. Dimpotrivă. Se salută din fugă pe holuri, se întreabă prieteneşte ce mai fac. Deşi sunt cei mai conştienţi de daunele provocate organismului, doctorii nu renunţă la fumat. Pauza de ţigară este poate singurul moment de relaxare al zilei. „Dacă sunt mulţi pacienţi nimeni nu mănâncă, nimeni nu doarme, nimeni nu merge la baie. În principiu, aici poţi să nu te duci acasă deloc!”, exclamă doctorul Curov.
Am ieşit puţin afară. Spre medic se îndreaptă o femeie îmbrăcată în uniforma lucrătorilor medicali din ambulanţă. „Dom’doctor, o cafea v-am adus!”, exclamă ea. „Iată aşa, vedeţi? Repede luăm o cafea din mers. De mâncat, tot din mers mâncăm”, îmi spune ghidul licenţiat în medicină. Femeia cu cafeaua este Elena Dincova, felcer de urgenţă. „Pe zi ajungem şi la 20 de vizite, dar depinde de situaţii”, afirmă ea. Cei doi încep a vorbi despre problema pacienţilor din familii social-vulnerabile sau despre boschetari. „Boschetar sau nu, indiferent de cum arată, cum se îmbracă sau cum miroase, trebuie ajutat. Cum să-l laşi aşa?”, spune Elena înainte de a urca într-o ambulanţă. Are o altă solicitare.
„Totuşi, e liniştit azi!”
Pe o targă stă aşezat singur şi trist un bătrân. Îmbrăcat simplu, aproape sărăcăcios, în ciorapi şi şlapi, bărbatul îmi spune că o aşteaptă pe fiica sa. Îl întreb ce a păţit şi cum se simte. „Ei, ce am păţit. Iaca rinichii mă dor. Mi-i rău”, spune bătrânul gârbovit. Observ că pe mâna arsă de soare, aproape de încheietură se conturează nişte litere, urmele şterse ale unui tatuaj făcut cu cerneală verde, probabil încă pe vremea Uniunii Sovietice. Îl întreb ce scrie. „Ei, ce am scris. Vasea!”, exlamă bătrânul simpatic dezlegând astfel misterul buchiilor care abia se mai văd. „Eram un copil. Mi-o trebuit tare...”, adaugă bărbatul. Imediat vine o asistentă şi-i spune să o urmeze. Bătrânul tatuat coboară de pe targă şi o urmează destul de sprinten.
Pe nişte scaune stau doi bărbaţi. Unul dintre ei cu cătuşe la mâini şi bandaje la gât, celălalt în uniformă de gardian. „E de la închisoare. Dacă nu pot primi ajutorul necesar în penitenciar, îi aduc aici”, explică medicul care îşi ia în serios rolul de ghid şi exlamă pentru a nu ştiu câta oară: „Totuşi, e liniştit azi!”
Pacienţii scandalagii
La Spitalul de Urgenţă au loc adesea şi scandaluri. „Vin mulţi în stare de ebrietate şi vor atenţie. Avem un poliţist pentru cazurile astea”, spune Nina Sterpu care lucrează la Registratură. „Încercăm să nu intrăm în conflict cu ei. Păi ce, să-mi dea una să-mi zboare dinţii? Nu, că dinţii mei sunt scumpi”, afirmă Nina Boicu, o asistentă medicală care într-adevăr afişează un zâmbet de milioane. „Recent, m-am dus la un pacient să-i colectez sânge şi nimeni nu se putea aproia de el că răsturna toate mesele. M-am ascuns într-un cabinet. Aşa e serviciul, ce să faci?”, afirmă asistenta. Ea povesteşte că o infirmieră a avut mult de suferit în urma unei altercaţii cu nişte pacienţi agresivi. „S-a întâmplat cu vreo 12 ani în urmă. O soră medicală a fost bătută, i-au dat şi grad de invaliditate. Au venit patru bărbaţi beţi. Căutau doctorul, ea le-a spus să aştepe un pic. Ei s-au enervat şi au început să o lovească. A avut fractură de vertebră”, îşi aminteşte asistenta medicală.
Examinarea unui pacient
Pe la amiază, domnul doctor Igor Curov îmi spune că a primit un apel de la medicii unei ambulanţe şi că urmează a fi adusă o femeie în stare de comă. Din ambulanţă se zăreşte corpul unei bătrâne, are masca de oxigen pe faţă. Este mutată rapid pe targă şi dusă în sala de consultaţii. Doi doctori o examinează.
„Verificăm rapid pulsul, reflexele, pupilele, tonusul corpului. Vedem că este în stare stabilă, dar gravă. Nu necesită resuscitare. Prin simpla palpare a corpului îţi poţi da seama că partea stângă este paralizată. E suspectă de un accident vascular cerebral repetat”, explică Igor Curov. Acum urmează un set de analize. Asistenţii, obişnuiţi cu astfel de cazuri, încep să dezbrace bătrâna care sforăie. „E o respiraţie obişnuită pentru astfel de stări”, spune medicul. O asistentă medicală îi dă fiicei bătrânei hainele acesteia şi nişte agrafe de păr.
„Ei, parcă putem face ceva...”
Natalia, fiica bătrânei este îngrijorată, dar amabilă şi zâmbitoare. „Ei, parcă putem face ceva...M-am mai calmat acum”, îşi motivează femeia starea de linişte. „Am văzut că doarme mai mult în dimineaţa asta. Am lăsat-o. Am mai căutat de gospodărie şi m-am zis că e deja prea târziu şi că o trezesc. Dar n-am putut...Am chemat ambulanţa. A venit destul de repede”, îmi spune Natalia în timp ce aşteptăm amândouă într-un colţ întunecos al holului. Femeia frământă în mână cele câteva agrafe de păr.
Între timp îl întâlnesc pe Valeriu Andronic, medic traumatolog de urgenţă care mă îndeamnă să trec mai des pe la urgenţă. „Să vii să ne vezi pe noi, suri la cap, cu un stagiu de peste 30 de ani cum suntem comandaţi de nişte copii care au stat la frigărui până acum şi ne vorbesc în ultimul hal. «Slâş tî, hai davai, mai repede», iată aşa ni se vorbeşte. Cultura pacientului de astăzi te dezaxează complet”, afirmă cu regret medicul care lucrează în domeniu de 36 de ani.
„S-ar putea să nu scape...”
Seara e la fel de liniştit pe holurile Institutului de Medicină Urgentă din Chişinău. Se mai zăresc pacienţi cu mâinile sau picioarele în gips. O tânără este dusă pe o targă într-un salon. Se pare că are gastrită. O bătrână aşteaptă cuminte să dea nişte analize. Ultima întrebare pe care i-o pun medicului Igor Curov e despre bătrâna aflată în comă. „Se simte mai rău. S-ar putea să nu scape...”, îmi răspunde el cu tristeţe. Natalia probabil aşteaptă veşti pe vreun hol, într-un colţ întunecos şi încă frământă în mână agrafele de păr ale mamei sale.
Se încarcă comentariile...
