Spre deosebire de Legea învăţământului, care este un adevărat atentat la identitatea maghiarilor, slovacilor, polonezilor, românilor şi ruşilor de pe teritoriul statului vecin, noua lege este justificată. Kievul a înţeles că, fără o reechilibrare a spaţiului audiovizual, în funcţie de procentele demografice, apropierea ţării de Occident rămâne o iluzie. O populaţie eterogenă, fără o tradiţie statală şi culturală unitară în limba ucraineană, este o pradă uşoară pentru audiovizualul în limba rusă. Majoritar, în Ucraina, ca şi în Republica Moldova, de altfel. Prin intermediul lui, populaţiile ex-sovietice, bulversate de prăbuşirea certitudinilor cu care fuseseră obişnuite în timpul defunctei URSS şi năucite de sărăcie, rămân captive nostalgiei şi iluziei refacerii unui imperiu mort. Mai nou, pe fondul reconfigurării Rusiei ca a doua putere globală, cu un explicit vector anti-occidental, acest audiovizual în limba rusă devine şi un puternic instrument de blocare a oricărei emancipări mentale, a oricăror idei şi iniţiative de factură occidentală.
Iar, în Ucraina, minorităţile care fac obiectul noii legi sunt rezultatul acaparării (de către URSS, în urma victoriei din 1945) a unor teritorii care n-au fost niciodată ucrainene.
În Republica Moldova, dimpotrivă. Minorităţile sunt rezultatul unor colonizări masive, produse în diferite perioade istorice. Găgăuzii apar în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea (mai întâi, încurajaţi de otomani, pentru a ţine sub control principatul Moldovei, apoiîn urma alungării turco-tătarilor din nordul Mării Negre, de către Rusia). Rusofonii de toate naţiile sunt, la rândul lor, produsul colonizărilor ruseşti şi sovietice, care au urmărit explicit diminuarea şi chiar ştergerea identităţii româneşti a Basarabiei cucerite.
 
Însă, spre deosebire de Kiev, Chişinăul, în mod bizar, se simte foarte bine cu 80% din spaţiul audiovizual în limba rusă. Şi nu pare deloc a înţelege că, dacă reformele şi apropierea de Uniunea Europeană eşuează, aceasta se datorează faptului că mentalitatea oamenilor nu se schimbă deloc, ci rămâne ancorată în ruinele unui sovietism care nu duce nicăieri. Ba, dimpotrivă, vine în conflict deschis cu propriile lor aspiraţii: cetăţenii Republicii Moldova vor să meargă în maşini occidentale, să trăiască în locuinţe occidentale, dotate cu tot confortul occidental, să beneficieze de serviciile unui stat de tip occidental, dar să continue să gândească, să se comporte şi să acţioneze ca-n Uniunea Sovietică. Apăi – cum spunea marele om politic conservator Lascăr Catargiu –, aiasta nu se poate!...
 
Cu atât mai mult, cu cât Chişinăul ar avea motive întemeiate pentru a nu permite audiovizualului în limba rusă un spaţiu mai mare de 5%. Este adevărat că rusofonii reprezintă 20% din populaţia ţării, însă rusofoni e o categorie lingvistică şi culturală. Or, în Republica Moldova, minorităţile s-au orientat nu spre autonomia lingvistică şi culturală, ca în Uniunea Europeană, ci spre cea teritorială. Dar, pentru că Republica Moldova este şi mai eternă, şi mai fascinantă (sic!) decât însăşi România din care provine, aici minorităţile au şi autonomie teritorială – rusofonii din Transnistria au cvasi-independenţă –, şi 80% din spaţiul audiovizual, deşi nu reprezintă decât 20% din populaţie. Iar autonomia găgăuză se desfăşoară, cu binecuvântarea autorităţilor de la Chişinău, nu în limba găgăuză, ci în... rusă.
 
E absolută nevoie, şi peste Prut, de o lege ca la Kiev. Cât timp Basarabia rămâne prizoniera culturii anti-occidentale, de manipulare identitară şi de rescriere a istoriei, de scenarii conspiraţioniste şi de cultivare a unei imposibile nostalgii sovietice, ea nu are, pur şi simplu, nici o şansă. 
 
Nici măcar pe aceea a întoarcerii de la Mercedes la Volga, căci Volga de odinioară nu se mai produce nicăieri. A dispărut odată cu imperiul malefic care o crease.