„Mea culpa” pentru 6-7 aprilie 2009

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Declaraţia prealabilă din 6 aprilie 2009
Declaraţia prealabilă din 6 aprilie 2009

Se împlinesc şase ani de la evenimentele din aprilie 2009. Timpul scurs e tocmai potrivit atât pentru a analiza la rece, cât şi pentru a rememora anumite detalii. Nu pretind a fi cel mai indicat să comentez ce s-a întâmplat şi cum au evoluat lucrurile, dar am o oarecare experienţă în acest sens şi suficient discernământ pentru a le lua pe rând:

Pe 6 aprilie 2009 am depus la Primăria mun. Chişinău, împreună cu un coleg de facultate, o declaraţie prealabilă, prin care anunţam despre organizarea unei acţiuni paşnice de protest faţă de rezultatele alegerilor parlamentare din ziua precedentă. Despre această manifestaţie se menţionează şi în Raportul Comisiei de Anchetă pentru Elucidarea Cauzelor şi Consecinţelor Evenimentelor de după 5 aprilie 2009, la pagina 29:

„Prima întrunire publică a avut loc între 13:00-14:30. La ora 13:15 din faţa Primăriei Chişinău, în jur de 80 de persoane, preponderent tinere, conduse de V. Ungureanu şi I. Mischevca, au început marşul de protest împotriva fraudării alegerilor. Acest marş a fost condus până la Arcul de Triumf, unde au fost ţinute câteva discursuri. Manifestaţia a durat până la orele 14:20, după care participanţii la întrunire s-au dispersat. Întrunirea s-a desfăşurat în mod paşnic şi fără mijloace de amplificare.”

După intervenţia brutală a unor „indivizi ai fărădelegii” în noaptea dintre 7 şi 8 aprilie, pe care am evitat-o ca prin minune, am publicat un text într-o revistă, unde afirmam că „cine a fost în piaţă atât luni (6 aprilie), cât şi marţi (7 aprilie), a observat cât de mult se deosebeau cele două manifestaţii de protest – ca de la cer la pământ. (...) Luni nu a existat niciun cordon de poliţie, niciun fel de provocatori, şi totuşi mulţimea a ajuns în faţa preşedinţiei, a scandat „Afară”, „Jos comuniştii”, „Refuz, rezist – sunt anticomunist” fără a avea nici cea mai mică intenţie de a devasta clădirea instituţiei respective. (...) Ceea ce s-a întâmplat marţi a fost un teatru bine regizat...”.

Evenimentele de acum 6 ani sunt un secret al lui Polichinelle, cunoscut de fiecare cetăţean informat, la fel cum se ştie cine este contrabandistul nr.1 şi păpuşarul principal şi cine a furat miliardul de euro. E limpede că am ieşit atunci spontan la proteste şi că acestea au fost denaturate, dar vinovaţii de organizarea violenţelor şi comiterea abuzurilor rămân a fi în libertate, iar unii chiar la conducere. Se înţelege că unde e tocmeală nu-i loc de lege, de aceea nici Gheorghe Papuc, nici Ion Perju nu sunt încătuşaţi, deşi au fost condamnaţi în „dosarul 7 aprilie”. Cooptarea comuniştilor la guvernare reprezintă şi o „poliţă de asigurare” pentru cei care nu se pot debarasa de deprinderile lor, luând cu japca nu doar banii publici, dar şi speranţele oamenilor.

Regret că am fost naiv şi am crezut că odată cu debarcarea lui Voronin vom progresa, iar sistemul creat de acesta va sucomba. Din păcate, „orice revoluţie îşi devorează propriii copii”, cu atât mai mult una eşuată. Recunosc, suntem încă o generaţie ratată.

Să fi ştiut la ce se va ajunge şi că o bună parte a opoziţiei de atunci avea să-l alunge pe generalul sovietic doar pentru a-i lua locul şi „a-i desăvârşi opera”, nu era să ies în piaţă şi să risc cu propria viaţă. Să-mi fi spus cineva că poliţiştii, procurorii şi judecătorii care s-au dedat abuzurilor în cazul a zeci de tineri vor fi avansaţi în grad şi promovaţi în funcţii, aveam să-mi caut dreptate în altă parte, cât mai departe de statul acesta mafiotizat.

Nu pot întoarce timpul înapoi. Şi cu atât mai mult nu pot repara greşelile altora. Ceea ce pot însă face este să vorbesc despre evenimentele de acum şase ani, să continui să-i beştelesc pe cei responsabili de deturnarea protestelor paşnice, dar şi de trădarea idealurilor noastre. Să critic un partid anticomunist în vorbe, dar oportunist în fapte; să condamn liderii pretinşi eurofili, dar foarte abili în a compromite procesul de integrare europeană; în definitiv, să spun lucrurilor pe nume, chiar dacă există lume care mă crede cumpărat ba de unii, ba de alţii.

În încheiere, „mea culpa” pentru că nu am fost niciodată membru al unui partid politic, că nu am ocupat funcţii de răspundere, că nu mi-am schimbat viziunile în dependenţă de conjunctură, că tot ce-am câştigat a fost prin muncă şi, mai ales, că după aprilie 2009 nu am cules lauri.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite