Analiză De ce are nevoie Rusia de un duşman fictiv

Cei care susţin anexarea Crimeei, care cred că la Kiev conduce ”junta fascistă”, că în Donbass luptă exclusiv voluntarii locali, că, sub conducerea lui Vladimir Putin, Rusia s-a consolidat şi s-a ridicat din genunchi, că Occidentul visează să destrame Rusia şi că pentru a face faţă acestui lucru trebuie sporită cursa înarmării şi izolată ţara,

că doar Putin salvează ţara de la pieire, doar aceia sunt patrioţi în ochii Kremlinului, apreciază un opozant rus.

Vladimir Râjkov a publicat un text pe blogul său prin care a tras un semnal de alarmă asupra folosirii patriotismului de către Vladimir Putin, în mod intenţionat, pe post de instrument de menţinere a puterii. În acelaşi timp cei care consideră ilegală anexarea Crimeei, care-l acuză pe Putin de autoritarism, care cer respectarea procesului de alternanţă a puterii, care condamnă deschis corupţia din cercurile apropiate lui Putin, care pledează pentru relaţii de prietenie cu Occidentul, care cer ca Ucraina să fie lăsată în pace şi să fie încetat imediat războiul de acolo, aceia sunt consideraţi trădători de neam şi ”coloana a cincea”.

„Rusia e Putin şi Putin e Rusia”

La ultima ediţia a Clubului Internaţional de Discuţii de la Valdai, adjunctul şefului administraţiei preşedenţiei Rusiei, Veaceslav Volodin, declara că Rusia actuală nu poate exista fără Putin. El a menţionat că ”ruşii înţeleg foarte bine că atacurile la adresa lui Putin reprezintă atacuri la adresa Rusiei” şi a mers chiar mai departe susţinând: ”Există Putin – există şi Rusia. Nu-i Putin – nu e nici Rusia”. În acest mod, orice critică la adresa lui Putin, de orice gen ar fi ea, conform acestei logici, reprezintă o lovitură la adresa Rusiei şi la adresa a însăşi existenţei sale. Astfel, în mod automat, orice critic al lui Putin, în circumstanţele actuale, devine nu doar un duşman al lui, ci şi a Rusiei însăşi. 

Patriotismului a devenit tema centrală a ideologiei politice a Kremlinului

Pentru eşalonul contemporan al patrioţilor oficiali, patriotismul se identifică cu portretul lui Putin – conducătorul autoritar şi de neînlocuit care exercită un monopol asupra statului.Vladimir Putin însuşi vede lumea în acest mod. La ediţia din 2013 a Clubului Internaţional de Discuţii de la Valdai, acesta le-a cerut tuturor participanţilor care reprezintă politica internă ca, indiferent de punctele de vedere divergente, să dea dovadă de patriotism ”în sensul cel mai pur al cuvântului”, menţionând că ”de prea multe ori, în istoria naţională a Rusiei, în loc de opoziţia faţă de putere ne ciocnim de opoziţia faţă de însăşi Rusia”.

În istorie, Rusia a mai fost îngenunchiată de patriotism

Versiunea de patriotism a Kremlinului, prin care se înţelege susţinerea politică totală a puterii şi a deciziilor acesteia, o nouă mobilizare în jurul şefului statului în spiritul vechii  formule ”autocraţie, ortodoxism şi naţionalism” (aparţinând contelui Uvarov de la mijlocul secolului al XIX-lea), potrivit sondajelor, este împărtăşită de peste 80% din populaţia ţării, în ciuda actualelor probleme economice în creştere, stagnării şi rămânerii tot mai în urmă a ţării faţă de liderii mondiali precum SUA, China, Germania, etc.

Oare susţinerea masivă a acestei versiuni de patriotism, pătruns de spiritul grandorii şi exclusivismului naţional, autocratic, militarist, tradiţionalist, antiliberal, şi ostil faţă de libertatea de creaţie şi de inovaţie, înseamnă că el reprezintă singurul model legitim în ochii poporului şi unicul model adevărat din punct de vedere istoric?

Nicidecum! Patriotismul este la fel de variat ca orice altceva din jur. Actuala minoritate ar putea câştiga disputa istorică în faţa marii majorităţi de astăzi. Tendiţa puterii de a se da drept întreaga Rusie şi a prezenta propria politică drept singura corectă şi corespunzătoare intereselor Rusiei, este destul de uşor de înţeles şi familiară pentru ruşi, însă în istoria Rusiei, nu o singură dată s-a întâmplat ca versiunea dominantă de patriotism să ducă la colapsul statului. La fel s-a întâmplat şi la sfârşitul domniei lui Nicolai I la mijlocul secolului al XIX-lea, apoi în 1917 şi în 1991. În toate cele trei cazuri versiunea oficială de patriotism era declarată ca singura corectă, iar cele alternative erau declarate drept duşmănoase sau chiar trădătoare şi în toate cele trei cazuri a eşuat lamentabil anume varianta dominantă de patriotism.

”Marea Rusie” şi ”Rusia Liberă”

În dicţionarul explicativ al lui Vladimir Dalea, ”patriotul” este definit drept ”persoana care-şi iubeşte patria şi râvneşte la bunăstarea acesteia”. Definiţia este destul de exactă. Patrioţii, atât susţinătorii puterii, cât şi criticii ei, îşi iubesc sincer ţara şi sunt, astfel, preocupaţi de bunăstarea ei. Ceea ce-i separă profund este exact ceea ce văd ei ca fiind bun pentru Rusia. Tocmai de acest lucru depinde înţelegerea referitor la ce este în acest moment patriotismul. 

Pentru eşalonul contemporan al patrioţilor oficiali, patriotismul reprezintă puterea autoritară, personificată şi de neînlocuit dublată de un capitalism de stat monopolist unde bogăţiile principale îi revin birocraţiei de stat, apoi cele mai consistente şi ”grase” bucăţi rămase merg în mâinile celor care sunt apropiaţi de preşedinte. Acest lucru înseamnă devoltarea prioritară a complexului militar-industrial şi a structurilor de forţă în detrimentul sectorului civil, dezvoltarea capitalului uman, suprimarea disidenţei şi libertăţii de creaţie, izolarea faţă de Occident, sacralizarea puterii şi dominaţia totală a acesteia asupra societăţii şi economiei. Toate acestea sunt denumite drept ”Marea Rusie” şi tind spre reţete imperialiste din trecut (care au eşuat lamentabil de două ori în secolul trecut). 

Pentru criticii lor, adică patrioţii liberali, bunăstarea Rusiei înseamnă în primul rând înflorirea economică şi socială a acesteia, bogăţia şi bunăstarea poporului ei. După părerea patrioţilor neoficiali din prezent, la înflorire se ajunge printr-o politică externă pacifistă, relaţii bune cu ţările dezvoltate, siguranţa proprietăţii, impozite acceptabile şi promovarea anteprenoriatului şi concurenţei, statul de drept, reducerea cheltuielilor pentru înarmare şi a finanţării structurilor de securitate, creşterea investiţiilor pentru sănătate, educaţie şi ştiinţă, precum şi o alternanţă democratică a puterii, o responsabilizare a celor aflaţi în funcţii şi o descentralizare şi toleranţă culturală. Idealul lor îl reprezintă ”Rusia Liberă”.

”Statul dolofan – poporul lihnit”

În spatele fiecărei versiuni de patriotism se află propria coaliţie de interese. În spatele celei care presupune grandoare şi exclusivism naţional se află actualul aparat birocratic pătruns de corupţie de sus până jos, reprezentanţii structurilor de forţă, generalii din cadrul structurilor de apărare, monopoliştii, pătura socială dependentă de guvern care se teme de schimbări pentru a nu fi şi mai rău.

Coaliţia patriotismului liberal este mult mai slabă. În cadrul acesteia intră business-ul mic şi mijlociu, intelectualitatea, ONG-urile şi liber profesioniştii. Astfel se explică raportul predominant de 80 la 20 al patriotismului oficial susţinut de propaganda agresivă şi de represiuni selective. 

Coaliţia ”velikoruşilor” este axată pe distribuirea discreţionară şi consumarea resurselor naturale, aparent inepuizabile ale Rusiei, şi îmbogăţirea pe baza acestora. Astfel, trebuie redusă la tăcere populaţia săracă şi este nevoie de ”ideologia cetăţii aflate veşnic sub asediu” în care ”nu ne putem permite nicidecum să ne desfătăm”. Acest sistem a fost foarte bine descris de către istoricul Kliucevschii prin expresia ”Statul dolofan – poporul lihnit”.

Starea actuală a lucrurilor din Rusia este satisfăcătoare din toate punctele de vedere pentru coaliţia patrioţilor statalisti, în timp ce, cea a liberalilor tinde spre schimbări în interesul unei dezvoltări reale a ţării şi în interesul majorităţii ruşilor. Această dilemă a fost foarte bine exprimată de filosoful rus Vladimir Soloviov la sfârşitul secolului al XIX-lea: ”Există diferenţe profunde între cerinţele patriotismului adevărat, care îşi doreşte ca Rusia să fie cât mai bună, şi pretenţiile false ale naţionalismului, care susţine că ea oricum este deasupra tuturor”.