Cum au vrut austro-ungarii să scape de Iuliu Maniu. Răzbunarea premierului maghiar pentru refuzul românului de a jura fidelitate Regatului Ungariei

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Iuliu Maniu în timpul războiului, alături de mama sa, de fratele său Cassiu şi surorile Elena şi Cornelia
Iuliu Maniu în timpul războiului, alături de mama sa, de fratele său Cassiu şi surorile Elena şi Cornelia

În 1915, Iuliu Maniu a fost încorporat şi trimis pe front, în Primul Război Mondial, cu toate că trecuse de 40 de ani (vârsta maximă pentru asta) şi era şi scutit de efectuarea stagiului militar. Istoricul Marin Pop spune că trimiterea lui Iuliu Maniu la război a fost, de fapt, un act de răzbunare personală a premierului de la Budapesta, în urma unei dispute politice cu liderul ardelean.

În momentul izbucnirii Primului Război Mondial, Iuliu Maniu se remarcase deja în viaţa publică şi politică a Transilvaniei. El fusese ales încă din anul 1897 în Comitetul Partidului Naţional Român, iar apoi a fost ales deputat în Parlamentul de la Budapesta. Potrivit istoricului Marin Pop, din postura de exponent al românilor din Transilvania, Iuliu Maniu a condus o delegaţie a acestora care a purtat tratative cu prim-ministrul ungar, Tisza István, în privinţa drepturilor fireşti ale naţiunii române aflate în cadrul monarhiei dualiste austro-ungare. Ulterior, în momentul izbucnirii războiului, Iuliu Maniu nu a acceptat să semneze declaraţia cerută de guvernul de la Budapesta, prin care se solicita intrarea României în război alături de Austro-Ungaria, şi a refuzat categoric să-şi pună semnătura pe o declaraţie de fidelitate faţă de Regatul Ungariei.


„În aceste condiţii, în luna mai 1915, Iuliu Maniu a fost recrutat la Aiud şi încorporat în armata austro-ungară. Aceasta era o răzbunare personală a primului-ministru austro-ungar, Tisza István, deoarece, în calitate de jurist-consult al Mitropoliei de la Blaj, Iuliu Maniu era scutit de la efectuarea serviciului militar. El figura, de altfel, în tabelul cu funcţionarii ce urmau a fi scutiţi de serviciul militar care fusese întocmit de către mitropolitul Victor Mihaly. Însă, la ordinul expres al contelui Tisza, care i-a cerut ministrului Cultelor, Jankovics, să expedieze urgent o telegramă Mitropoliei de Blaj, Iuliu Maniu nu a beneficiat de această scutire şi urma să plece pe front”, explică istoricul.

document front

Însemn militar de identificare ce i-a aparţinut lui Iuliu Maniu. Documentul a fost donat de familia Boilă muzeului din Bădăcin, unde este expus

Iuliu Maniu, care avea deja 42 de ani, deci depăşise şi vârsta maximă de recrutare (40 de ani), a fost trimis mai întâi în Ungaria la Şcoala de ofiţeri în rezervă a Regimentului 36 artilerie. Potrivit lui Marin Pop, Alexandru Vaida-Voevod, care îşi făcea şi el serviciul militar la Viena ca medic militar, a încercat să-l scape pe Maniu de război, intervenind ca acesta să fie numit la Curtea Marţială. ”Iuliu Maniu trebuia doar să înainteze o cerere, în acest sens, însă a refuzat categoric. Într-o scrisoare adresată lui Vaida-Voevod el sublinia, printre altele, faptul că „niciodată şi în nici un caz nu va semna o asemenea petiţie şi că preferă să moară în tranşee decât să ceară guvernului maghiar, fie şi în mod indirect, o favoare””, explică Pop, într-un articol publicat în revista de cultură Caiete Silvane.


Refuzând favoarea, Iuliu Maniu a fost trimis mai întâi pe frontul rusesc, după care a ajuns în Italia, unde a fost ofiţer de artilerie al Regimentului 26, la brigada de infanterie germană, pe frontul sudic, în munţii Tirolului.

Urmărit de ”Securitatea” austro-ungară

Activitatea lui Iuliu Maniu a fost atent supravegheată de autorităţile austro-ungare pe toată durata conflagraţiei. Pentru că, în timpul permisiilor şi concediile pe care şi le petrecea în Ardeal, el se întâlnea cu fruntaşii mişcării naţionale româneşti, discutând cu ei situaţia politică internă şi internaţională şi viitorul Transilvaniei în noua conjunctură europeană care se contura, autorităţiile îl rechemau pe front de fiecare dată, tocmai pentru a stopa aceste întâlniri. Potrivit istoricului Marin Pop, există şi documente care divedesc ”atenţia” de care se bucura Iuliu Maniu în acele vremuri de război, unul fiind un raport strict confidenţial din mai 1917 înaintat de către sursa „Şándor”, primului-ministru al Austro-Ungariei, contele Ştefan Tisza.


”În acest raport, sursa făcea referire la un memoriu pe care avocatul dr. Ion Ardeleanu l-a redactat şi pe care dorea să-l înainteze cercurilor imperiale germane şi presei. Autorul raportului sublinia faptul că „la baza preambulului memorandumului ar sta faptul că Înălţimea Sa împăratul german a recomandat în luna mai 1915 acordarea autonomiei valahilor de la noi şi că dvs, Excelenţă (este vorba de primul-ministru Tisza- n.n.), aţi fost împotrivă, motivând că în cazul acordării autonomiei s-ar produce tulburări în rândul populaţiei maghiare şi că valahii sunt, dealtfel, nedemni de încredere”. Acest memoriu ar fi fost întocmit, după cum subliniază autorul raportului, în înţelegere cu Iuliu Maniu care, „sub pretextul cumpărării ţigărilor de foi” pentru trupă, a venit la Budapesta şi a văzut acest memoriu. El urma să fie apoi trimis prin intermediul deputaţilor saşi Rudolf Brandsch şi Korodi Lutz. În raport se propunea ministrului de Externe al Austro-Ungariei să împiedice publicarea memoriului în presa germană, ceea ce dovedeşte faptul că existau temeri în privinţa efectului pe care acesta l-ar fi avut în rândul opiniei publice”, precizează istoricul.


„ Pleacă şi Maniu”


Poetul şi publicistul Octavian Goga, prieten cu Iuliu Maniu şi transilvănean în ”exil”, a explicat semnificaţia înrolării lui Iuliu Maniu într-un amplu articol, publicat în ziarele din Bucureşti în 1915 şi reprodus, ulterior, în volumul ”Strigăte în pustiu”:


”Deunăzi s-a publicat în ziarele de dincolo o ştire din două rânduri care, reprodusă în puţinele gazete oneste de aici, tot două rânduri au rămas deşi cele câteva cuvinte veneau ca un ultim acord dintr-o tragedie şi ar fi putut să zguduie ultimele resturi de demnitate românească.


E vorba de plecarea lui Iuliu Maniu cu armata ungurească pe câmpul de bătălie. Recrutat şi dânsul după sistemul cunoscut de depopulare a Ardealului, va fi trimis peste câteva zile să moară pentru Habsburgi, în vreme ce cafenelele fără număr ale Austro-Ungariei vor rămâne şi mai departe tixite de mulţimea vitejilor ofiţeri activi, care, în libaţiunile lor de şampanie, îşi vor lansa înainte înjurăturile obişnuite la adresa câinilor de valahi.


Infanteria maghiară se va înmulţi deci cu un om şi glontele din tabăra potrivnică nu va şti ce inimă bate sub uniforma de «honved» a noului soldat. Noi o ştim însă şi acum, la plecarea lui din Blaj ne covârşeşte senzaţia singurătăţii penibile a poporului nostru de acasă, rămas astfel cu desăvârşire orfan.


Viaţa publică a românilor de peste munţi era săracă în personalităţi. Din împrejurările economice modeste şi din regimul de apăsare culturală a guvernelor din Budapesta era atât de greu să se smulgă oameni care să depăşească proporţiile obişnuite ale unor umili şi buni muncitori, într-un colţ de provincie. Cei mai mulţi îşi frângeau aripile la şcoala ungurească, unde li se spulbera metodic moştenirea de acasă şi de unde se întorceau cu o minte chinuită, cu o intervertire fatală a tuturor valorilor. Puţinii care ieşeau biruitori din această luptă inegală erau înfrânţi de viaţă. Aruncaţi într-o cancelarie de avocat provincial, ori la catedra unui liceu îşi munceau inteligenţa cu rezolvarea unor probleme înguste, simţind zi de zi cum orizontul coboară în jurul lor. Numai un temperament excepţional, o putere de revoltă nesecată şi un fond moral cu totul deosebit, numai aceste calităţi îi puteau împrumuta cuiva tăria de-a pluti deasupra mizeriilor zilnice şi de a privi lupta noastră de rezistenţă prin prisma judecăţii superioare, de spirit occidental.


Iuliu Maniu a fost înzestrat cu aceste daruri. Nepot al lui Simion Bărnuţiu, având în sânge îndemnul perpetuu al unei înalte conştiinţe de neam, el era predestinat pentru o linie dreaptă în manifestările lui politice. Minte limpede, îndrumat de o serioasă cultură generală şi om de drept cu o perfectă pregătire teoretică, tânărul avocat din Blaj nu era chemat să-şi cheltuiască splendida oratorie numai la judecătoriile de pace din Târnave. S-a zmuls degrabă şi a ieşit la larg. În ultimele două decenii, Maniu a fost un spirit călăuzitor a frământării noastre de peste munţi. Din ceata cam uniformă a fruntaşilor ardeleni, lipsiţi de un relief cultural deosebit şi greoi uneori în acţiunile lor, s-a desprins de la început figura distinsă a acestui european vioi, care prin atitudinile cavalereşti, prin înţelepciunea politică a tuturor păşirilor sale, prin demnitatea şi tactul care nu-l părăseau niciodată, îşi câştigase respectul unanim al prietenilor şi al adversarilor deopotrivă. În anii din urmă, deşi nu mai pătrunsese în camera maghiară, el era un „spiritus rector” al vieţii noastre politice, socotit de toţi ca un om de mare calibru, un bărbat de stat în înţelesul adevărat al cuvântului.

Maniu a reprezentat politiceşte, la toate ocaziile, absoluta intransigenţă naţională faţă de unguri. În istoria noastră vor rămâne ca pagini de demnitate discursurile lui, în care trăgeau ultimele consecinţe logice ale principiului naţional. Conştiinţa lui superioară s-a manifestat totdeauna şi ca o notă de actualitate; putem spune că lui şi unor prea puţini oameni din Comitetul naţional de peste munţi se datoreşte marea biruinţă morală care, în lumina evenimentelor postume ia proporţii şi mai mari, de a nu fi încheiat un acord cu guvernul din Budapesta, cu prilejul tratativelor cunoascute, din anul trecut. De rezistenţa lui Maniu s-au frânt toate stăruinţele şi credinţa lui în necesitatea izolării noastre, secundată de o admirabilă putere de convingere, a învins.


Cei iniţiaţi în peripeţiile acestor discuţii îndelungate şi dificile îi vor păstra recunoştinţa lor, care trebuie să crească astăzi, când ne dăm mai bine seama cât de fatală ar fi fost o înţelegere cu contele Tisza.

La izbucnirea marei drame, Maniu a înţeles că rolul politic al fruntaşilor de dincolo a încetat şi că, în puterea solidarităţii noastre sufleteşti, răspunderea pentru soarta Ardealului a fost trecută în sarcina conducătorilor din Regat. De aceea, retras în singurătatea de pe malul Târnavei, a tăcut şi a aşteptat. Nimeni nu i-a putut smulge o singură declaraţie de loialitate şi nimeni n-a fost în stare să-l urnească în nici o parte, ca să devină propagandistul unei apropieri de duşmanii noştri de veacuri. În locul tăcerii de astăzi, vorbeşte ca un îndemn şi ca o dureroasă mustrare trecutul lui Maniu, care cere răspuns.


Acum va pleca şi el. Cu această plecare se încheie deci ultimul acord. Ca la un spectacol zguduitor, care e pe isprăvite, cortina cade, tragedia s-a sfârşit. Noapte bună, Domnilor …


În vremea asta ungurii închid graniţa, scriitorii discută libertatea opiniilor, cinematografele merg înainte, Slavici scrie cu tiparul, noi ţinem discursuri de însufleţire …


Fericită ţară neutră …”


ss. Octavian Goga
Cota: ACNSAS, Fond Documentar, dos. D2, vol. 10, f. 32-34.

Vă mai recomandăm:

FOTO Cum ne batem joc de testamentul lui Iuliu Maniu. Apel pentru salvarea casei memoriale a Sfinxului de la Bădăcin

S-au împlinit 62 de ani de la moartea lui Iuliu Maniu. Mesajul emoţionant al preşedintelui Klaus Iohannis, în memoria Sfinxului de la Bădăcin

Cum justifică Seniorul Coposu cele trei „greşeli“ ale lui Iuliu Maniu

Zalău



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite