Mărturiile ultimului partizan: „Dacă aş avea 20 de ani, aş ieşi în stradă“

La 18 ani, când a intrat în gruparea colonelului Ion Uţă, care activa în munţii Banatului, a fost cel mai tânăr partizan. Nicolae Ciurică a reuşit să fenteze moartea de opt ori şi chiar a reuşit să evadeze şi să scape din mâinile securiştilor sărind din tren. A luptat patru ani împotriva comuniştilor şi, când a fost prins, Nicolae Ciurică a făcut zece ani de temniţă grea.

Nicolae Ciurică s-a născut în 1931, în satul Titerleşti-Mehedinţi, lângă Baia de Aramă, dar de mai mulţi ani locuieşte la Teregova (Caraş-Severin), fiind ultimul supravieţuitor al luptei anticomuniste din Munţii Banatului. A luptat cu arma în mână timp de patru ani, în perioada 1950-1954.

Reporter: Domnule Nicolae Ciurică, s-a schimbat ceva în România de la revoluţie încoace?

Nicolae Ciurică: Da, poţi să vorbeşti, dar cu atât am rămas, să vorbim, şi să ne ducem peste hotare, ca să nu muncim pământul nostru, să ne ducem să culegem căpşunilel altora. Asta nu este o schimbare în favoarea noastră. Cei care au condus ţara după revoluţie ne-au condus foarte, foarte dificil. Nu au fost oameni de meseria asta, ca să poată să conducă un popor.

Rep.: Adică, nu s-a schimbat nimic nici în sistemul de conducere?

N.C.: Nu, nu s-a schimbat, pentru că imediat după revoluţie am aflat că un colonel de securitate din Reşiţa a ajuns senator. Colonel de securitate, după revoluţie, senator al nostru, al poporului român. Cum putea ăsta să ajungă senator? Eu felicit comuniştii, că au fost foarte isteţi în felul lor, probabil că au fost bine educaţi de Uniunea Sovietică, de Rusia. Au ştiut ce să facă, te-a arestat într-o noapte, ţi-a luat averea, te-a terminat, ce mai. Dacă revenim la schimbarea după 1989, ea nu a adus nimic  nou, a lăsat pe posturi tot vechea conducere. Dacă s-ar fi ţinut cont de Proclamaţia de la Timişoara, de lustraţie, de legi, ca cei care au fost vârfurile să stea deoparte o perioadă de ani, 10-15 ani, era mai bine. Poate. În veci nu mai trebuiau să ocupe posturi de conducere. Cum să mai pui să conducă ţara asta care a suferit atât tot pe comunişti, deşi avem atâta intelectualitate în ţara astta. Probabil nu vor să se implice, nu ştiu de ce.

Rep.: Dacă aţi mai avea 20 de ani aţi ieşi în stradă aşa cum au ieşit tinerii în Piaţa Victoriei?

N.C.: Dacă aş avea 20 de ani acuma, aş ieşi în stradă şi, poate mai mult de ieşit, pentru că ar fi momentul, îmi pare rău că trebuie să vă spun, dar acest drept, după câte văd, îl avem doar ca să vorbim, altceva nimic. Acum ar fi fost momentul, ca să fie altcineva aici. Ce am câştigat noi cu intrarea asta în Uniunea Europeană? Nimic! Până acum ne-au condus ruşii, într-o vreme ne-au condus austro-ungarii în Banat, acum cine ne conduc, U.E., nu? Deci, ăştia ce ne-or adus nouă? Noi nu mai avem dreptul să avem industrie, noi nu mai avem dreptul să avem agricultură, noi nu mai producem o roşie, un ardei, ceva, toate sunt cu tot felul de chimicale. Frumoase sunt la vedere, da-s toxice. Un ministru al agriculturii ar fi trebuit, domnule, atunci, la revoluţie, să spună că el este proprietarul acestui teritoriu al ţării, dar să dea ţăranului atât pământ cât poate să lucreze, şi unelte, să poată lucra şi să le plătească cu produse, dacă nu are bani. Terenul care nu se poate lucra îl ia statul, să aibă grijă şi să-l lucreze el. Aşa, l-a descurajat pe ţăran dându-i pământ dar nu i-a dat utilaje. Acuma îi dă voie să vândă ţăranul pământul şi l-a vândut pe nimic, un hectar de teren pe un casetofon. Păi, domnilor, ce popor ne mai putem numi când nu ai proprietatea ta, nu eşti proprietar nici pe pământul tău? Dacă am înţeles că mii de hectare de pământ agricol bun le-a fost vândut străinilor, aud zicând un senator la televizor:  ce dacă, că pământul nu-l duce nimeni niciunde, el tot aici rămâne. Da, dar pământul nu mai e al tău, senatorule, e al lui, şi produsul îl duce în ţara lui şi-l vinde ţie..  Crescătorii de animale îmi spun acuma, noi vindem mieii cu 10 lei kilogramul şi la Paşte mieii noştri congelaţi ni-i vând străinii cu 25 lei kilogramul. Vă daţi seama, aud că am primit carne în Ţara Românească, congelată. De asta avem nevoie? Am desfiinţat tot, suntem un popor de consumatori,  nu mai producem nimic. Alţii nu ne dau nimic, alţii ne iau, domnule, asta-i părerea mea.

Rep.: Cine-ar putea să facă partizanat acum în România? Mai are nevoie România de partizani acum?

N.C.: Acum? Cred că ar avea nevoie. Dar, atunci când eu am fost un luptător anticomunist, aveam mare nădejde şi speranţă în ajutorul anglo-americanilor, dar ei ne-au vândut ruşilor. Toţi spuneau că ne vor ajuta şi ne vor scăpa de această fiară comunistă, de acest partid care ne-a luat tot ce am avut, şi teren, şi credinţă, şi intelectuali. Eu, în puşcărie, am stat cu sute de oameni intelectuali care ştiau să vorbească 7-8 limbi.

Rep: Aveţi o urmă de îndoială privitor la tinereţea dvs., aţi fi vrut să faceţi mai mult?

N.C.: Nu-mi pare rău de nimic ce-am făcut, după toate suferinţele mele. Sunt mândru că am luptat în organizaţie. Spre deosebire de deţinuţii politici, la mine a fost luptă deschisă, cu arma în mână, şi nu o zi, patru ani. Nu-mi pare rău, îmi pare rău că am suferit şi sufăr şi acuma. După ce am venit de la închisoare învăţătorii treceau departe de uşa bisericii, să nu-i vadă cineva că se duc la biserică, aşa de învrăjbiţi au fost. Eu nu mai ajung să văd Ţara Românească aşa cum doresc eu.

Rep.: Ce ar trebui făcut să se îndrepte lucrurile în ţara noastră?

N.C.: Ca să se îndrepte lucrurile în ţara noastră ar fi trebuit să ajungă la cârma ţării un om cu mână de fier, cu toată echipa lui, să schimbe legile, care nu sunt bune, ăştia de au venit la putere au făcut legi în favoarea lor, au creat tot felul de favorizări în penitenciare...
Nu vor merge lucrurile bine, am avut mare nădejde în domnul preşedinte Klaus Iohannis, aştept să vedem unde şi ce se va întâmpla.

Rep.: Unde vedeţi România peste 10 ani?

N.C.: Mai rău şi mai jos decât acum.

Rep.: Dacă o să avem nevoie de partizani, vă căutăm...

N.C.: Degeaba, la 86 de ani, mulţumesc lui Dumnezeu că sunt aşa cum sunt şi numai puterea lui Dumnezeu m-a ajutat din toate suferinţele mele; eu n-am văzut puterea asta, dar am simţit-o, puterea divină, atunci când am fost patru ani de zile încercuit de 8 ori de securitate.

Rep.: Cum e pâinea de la Teregova faţă de cea de la Titerleşti?

N.C.: Pâinea de acuma nu mai ştiu ce să zic, coaja conţine nu ştiu ce chimicale, ar fi toxică, şi mai ştiu eu ce, bagă ce bagă în pâinea asta de se întinde de parcă e cauciuc, nu sunt de acord cu pâine asta, mai degrabă fac mămăligă. Cum zicea cineva: <<poporul român e mămăligar>>. Eu nu ştiu ce să spun, dar sunt dezamăgit.

Rep.: Tineretul are vreo şansă?

N.C.: Nu are cum să aibă şanse, că ne-a părăsit şi s-a dus peste hotare să muncească, doctorii, profesorii, la fel. Cică nu avem bani. Noi avem bani, avem resurse, dar dacă ei fură banii, păi, Udrea, miliarde, ăla şi ăla, la fel, au hoteluri, conturi, miliarde de euro, acolo sunt banii. Noi avem bani ,dar sunt furaţi, legile nu sunt bine făcute. Hoţul trebuie băgat la puşcărie şi recuperat prejudiciul. Sau, mai nou, se toarnă unul pe altul. Păi ce, noi avem nevoie de o ţară de turnători? Nu pot să-i suport. Eu nu ştiu ce am făcut acum 20 de ani dar din dosarul meu de la securitate, datorită turnătorilor, văd că am făcut multe. Acuma e meserie şi e şi plătită, mai iau şi bani pe treaba asta. Eu am fost salvat şi numai datorită comportării mele în organizaţia colonelului Uţă, depuneam un jurământ, unde era un paragraf: trădătorul se pedepseşte cu moartea.