De ce la Pristol cocoşul cântă în trei ţări - explicaţia pentru o fâşie de pământ împărţită de români, sârbi şi de bulgari

Comuna mehedinţeană Pristol este cunoscută de toată lumea ca localitatea unde “cocoşul cântă în trei limbi”. Situată în partea de sud-vest a judeţului Mehedinţi, pe malul Dunării, la Pristol se află amplasată piatra de hotar între România, Serbia şi Bulgaria şi este cunoscută sub denumirea de Triplex Confinium.

La Pristol, pe malul Dunării, în dreptul gurii de vărsare a Timocului în fluviu, se află Triplex Confinium, piatra de hotar dintre România, Serbia şi Bulgaria. Potrivit inscripţiei de pe piatra de hotar pusă pe malul românesc, ea a fost amplasată aici în noiembrie 1919, dupa ce, în prealabil, s-au făcut delimitările de hotar dintre aceste trei state.

Când s-au făcut delimitările dintre state, confinium-ul ca punct de despărţire, a fost definit ca intersecţia talvegului fluviului Dunărea cu talvegul râului Timoc (un « talveg » fiind linia care uneşte punctele cele mai adânci ale unui curs de apă). Astfel, s-au făcut sondaje şi măsurători în zonă, pe Dunăre şi la gura Timocului, pe baza lor stabilindu-se amplasamentul pietrei "Triplex Confinium", pe malul românesc al Dunării, la Pristol. De atunci îşi trag pristolenii celebritatea cum că aici „cocoşul cântă în trei ţări“: România - Pristol, Serbia – Bukovce şi Bulgaria - Vârful.

„Acest Triplex Confinium este un semn de frontieră, care se întâlneşte la graniţa a trei state. În afară de Pristol, în România mai întâlnim astfel de pietre de hotar şi la frontiera României cu Ungaria şi Serbia, dar şi la intesecţia frontierelor Românie cu Ucraina şi Ungaria. Stabilirea traseului liniilor de frontieră este consfiinţită prin tratate, acorduri şi convenţii între statele vecine“, precizează comisarul şef Valeriu Pera, purtătorul de cuvânt al Serviciului Teritorial al Poliţiei de Frontieră Mehedinţi.

În localităţile aflate de o parte şi alta a Timocului, toţi vorbesc româneşte şi întodeauna a existat o bună relaţie între localnici, fie ei români, sârbi sau bulgari.

Piatra de hotar se află într-o zonă de un pitoresc aparte, dar locul este neamenajat, plin de hârtoape şi nimeni în afara localnicilor care vin cu vitele la păscut nu se încumetă să ajungă în zonă. De altfel, după 1989, tot ce a însemnat economie în acest colţ al judeţului s-a năruit. Au dispărut viile, celebrele staţii de pompare care duceau apa până în Dolj la Cetate au fost devastate, iar fostul pichet de grăniceri este acum o ruină. Şi ca tabloul sinistru să fie întregit, chiar şi obiceiurile locului au dispărut în timp.

De exemplu, pristolenii obişnuiau ca de Sf. Constantin şi Elena, atunci când este nedeie, să scoată mesele la poartă şi să petreacă împreună. Comuniştii nu vedeau acest obicei cu ochi buni şi nu o dată oamenilor de aici li s-a atras atenţia să nu mai petreacă în acest fel. Acum, când nu mai există nicio restricţie, obiceiul s-a pierdut şi nu mai vezi mesele întinse în faţa porţilor. Gospodăriile localnicilor sunt mici şi sărăcăcioase, uliţele înguste şi neîngrijite.

De altfel, oamenii stau mereu cu frica în sân pentru că atunci când creşte Dunărea satul lor oricând poate fi inundat. Aşa s-a întâmplat în 2006 când mai multe gospodării au fost luate de apele furioase ale fluviului. Două case au fost construite din temelie prin ANL, iar alte 32 au fost reconsolidate.

Populaţie îmbătrânită

Şi populaţia se află într-un continuu proces de îmbătrânire. Dacă în urmă cu câţiva ani, în comună erau peste 2.000 de locutori, acum abia dacă mai sunt în jur de 1.760.

Prima atestare documentară a satului Pristol este datată la 16 septembrie 1604, atunci când satul împreună cu comuna Cujmir, aflate în stăpânirea Mariei, fiica vornicului Drăghici din Floreşti şi mama lui Radu, fost mare culcer, au fost dăruite spre veşnică pomenire mănăstirii Cozia.

Satul şi moşia Pristol au rămas în stăpânirea mănăstirii Cozia de la 1604 până la 1863. Pristolenii au fost împroprietăriţi în timpul reformei lui Alexandru Ioan Cuza în trei rânduri, în anii 1864 -1865, 1921 şi în 1945. Pristolenii se mândresc cu multe nume mari, precum Ion Drinceanu (ambasador al României în Grecia în anul 1985), Gheorghe Bucur (ultimul medic al lui Nicolae Ceauşescu) ori doctorul colonel Nicolae Opriţa.