Povestea japonezului care a continuat să lupte la aproape 30 de ani de la sfârşitul războiului. „A ieşit dintr-o capsulă a timpului, ca o relicvă dintr-un muzeu“

Hiroo Onoda a fost primit cu onoruri la revenirea în Japonia FOTO cnn.com

În 16 decembrie 1944, sublocotenentul Hiroo Onoda din Armata Imperială Japoneză a fost trimis pe mica insulă Lubang din Filipine, cu misiunea să încetinească pe cât posibil înaintarea armatei americane. Avea misiunea să rămână pe poziţii, să lupte cu orice preţ şi să nu se predea niciodată.

Hiroo Onoda şi comandamentul său ştiau că vor participa la o misiunea sinucigaşă. Americanii au ajuns la Lubang în februarie 1945 şi au cucerit insula. Majoritatea soldaţilor japonezi au fost ucişi sau capturaţi în decurs de câteva zile. Dar Onoda şi trei dintre oamenii săi au reuşit să se ascundă în junglă. De acolo, au început un război de gherilă împotriva forţelor americane şi a populaţiei autohtone, atacând liniile de aprovizionare, tragând în soldaţii rătăciţi, încurcând pe orice cale treburile americanililor. 

După o jumătate de an, în august, SUA a aruncat bombele atomice asupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaki. Bombardamentul a dus la capitularea japoniei şi la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. 

Mii de soldaţi japonezi au rămas în continuare împrăştiaţi prin insulele Pacificului, majoritatea, ca Onoda, ascunşi în junglă, fără posibilitatea de-a afla că războiul se sfârşise. Aceşti soldaţi au continuat să lupte şi să jefuiască întocmai ca şi până atunci. 

Armata Statelor Unite, împreună cu guvernul Japoniei, au aruncat mii de broşuri în regiunea Pacificului, prin care îi anunţau pe soldaţi că războiul se terminase şi că sosise vremea să plece acasă.

Onoda şi oamenii săi, ca mulţi alţii, au găsit şi au citit aceste broşuri, dar, spre deosebire de ceilalţi, au hotărât că erau false, o capcană prin care forţele americane încercau să-i facă pe luptătorii de gherilă să-şi dea de gol poziţiile. Onoda şi ai săi au ars broşurile şi au continuat să se lupte din poziţiile lor ascunse.

Au trecut cinci ani. Majoritatea americanilor plecaseră de mult acasă. Localnicii din Lubang au încercat să revină la vieţile lor normale de pescari şi fermieri. 

Dar Hiroo Onoda şi oamenii lui caraghioşi au rămas pe poziţii, continuând să tragă în fermieri, să ardă recolte, să fure animale şi să ucidă localnicii care îndrăzneau să se aventureze prea mult în desişul junglei. 

În 1952, guvernul japonez a întreprins un ultim efort de a-i scoate pe ultimii luptători din Pacific din ascunzuătoarele lor. De data asta au fost aruncate din avion scrisori şi fotografii cu familiile soldaţilor dispăruţi, precum şi mesajul personal al împăratului. Onoda a refuzat din nou să creadă că mesajele erau autentice. A crezut şi de această dată că era o şmecherie pusă la cale de americani. 

Au mai trecut câţiva ani, timp în care localnicii filipinezi, sătui de teroare, s-au înarmat şi au început să riposteze. Până în 1959, unul dintre camarazii lui Onoda s-a predat, iar altul a fost ucis. După alţi zece ani, un bărbat pe nume Kouzuka, ultimul camarad al lui Onoda, a fost ucis de poliţie, la un sfert de secol după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial!

Onoda, care îşi petrecuse mai bine de jumătate din viaţă în jungla din Lubang, a rămas singur. 

Presa din Japonia a început să-şi pună întrebări: în cazul în care Kozuka rezistase la Lubang până în 1972, atunci poate că şi Onoda, ultimul soldat japonez despre care se ştia că rămăsese activ în lupta de gherilă după finalul războiului, mai era în viaţă pe undeva.

Atât japonezii, cât şi filipinezii, au trimis echipe în căutarea enigmaticului sublocotenent, ajuns de-acum parte mit, parte erou, parte fantomă. Nu l-au găsit. 

Părea cu titul nebunesc ca acest erou de război să existe în realitate. Mulţi l-au idealizat. Alţii l-au criticat. Alţii spuneau că e un personaj inventat de cei ce se încăpăţânau să creadă într-o Japonie de mult apusă. Un tânăr aventurier, explorator şi un pic hipiot, pe nume Norio Suzuki, a decis să plece în căutarea soldatului dispărut în junglă.

Născut după terminarea războiului, abandonase şcoala şi traversase Asia, Orientul Mijlociu şi Africa făcând autostopul, dormind pe băncile din parc, în maşinile străinilor, la închisoare sau sub cerul liber. Muncea pe la ferme ca să capete mâncare şi dona sânge pentru a-şi plăti cazarea. 

În 1971, Suzuki avea nevoie de o nouă aventură. Legenda lui Hiroo Onoda a venit ca un răspuns la propriile probleme. Credea că-l poate găsi pe Onoda. 

Suzuki a plecat la Lubang şi a intrat imediat în junglă, neînarmat şi complet neiniţiat în tehnicile de recunoaştere sau în războiul de gherilă. Strategia lui era simplă: să-l strige pe Onoda şi să-i spună că împăratul era îngrijorat din pricina lui. L-a găsit în patru zile. 

Suzuki a rămas o vreme cu Onoda în junglă. Acesta era singur deja de mai bine de un an, aşa că s-a bucurat să-l primească pe tânăr. Cei doi au devenit oarecum prieteni. 

Suzuki l-a întrebat pe Onoda ce-l făcuse să rămână în junglă şi să continue lupta. Răspunsul acestuia a fost simplu: primise ordinul de a nu se preda niciodată, aşa că a stat. 

Îşi petrecuse aproape 30 de ani îndeplinind un ordin. Onoda l-a întrebat pe Suzuki cum de s-a hotărât să-l caute. Suzuki i-a spus că a plecat din Japonia hotărât să găsească trei lucruri: pe Onoda, un urs panda şi pe Omul Zăpezilor. În ordinea asta... A murit după câţiva ani în munţii Himalaya, căutându-l pe Omul Zăpezilor, după ce i-a găsit pe Onoda şi pe ursul panda. 

Povestea lui Hiroo Onoda este unul din capitolele cărţii „Arta subtilă a nepăsării. O metodă nonconformistă pentru o viaţă mai bună”, de Mark Manson.

Horoo Onoda s-a întors în Japonia în 1974, devenind un fel de celebritate în ţara lui. 

„Însă ce a găsit când a revenit în Japonia l-a oripilat. O cultură de consum, capitalistă, superficială, care pierduse orice tradiţie a onoarei şi a sacrificului în spiritul cărora fusese educată generaţia lui.

A fost privit mai mult ca o ciudăţenie decât un gânditor serios  -un japonez care ieşise dintr-o capsulă a timpului, spre uluirea tuturor, ca o relicvă dintr-un muzeu. 

Onoda a ajuns mult mai deprimat decât fusese vreodată în cei treizeci de ani petrecuţi în junglă. Acolo viaţa lui avusese un sens, un rost. Acolo suferinţa lui fusese suportabilă, ba chiar cumva plăcută. Însă în Japonia, într-o ţară pe care el o vedea populată acum de hipioţi şi femei uşoare îmbrăcate după moda vestică, s-a confruntat cu un adevărat inevitabil: lupta lui nu însemnase nimic. Japonia pentru care trăise şi luptase nu mai există... 30 de ani irosiţi de pomană. În 1980, Onoda şi-a făcut bagajele şi s-a mutat în Brazilia, unde a rămas până la sfârşitul zilelor sale”, povesteşte mark Manson, în „Arta subtilă a nepăsării”. 
 

Cartea a ajuns bestseller, fiind vândută în peste un milion de exemplare. A fost publicată în limba română de Lifestyle Publishing, în 2017.

Onoda a publicat o autobiografie: No Surrender, My Thirty-Year War, în care detaliază viaţa sa ca şi luptător de gherilă.

Hiroo Onoda a murit în 16 ianuarie 2014, la vârsta de 91 de ani.