Istoria sinistră a lagărului nazist de la Timişoara. Preluat de Armata Roşie, a fost mormânt pentru 7.000 de unguri

Conacul Kopony a fost folosit ca şi comandament al "Lagărului 17"

Centrul de Tranzit în Regim de Urgenţă din Timişoara funcţionează lângă cel mai mare lagăr care a funcţionat în capitala Banatului.

Puţină lume ştie că Centrul de Tranzit în Regim de Urgenţă de pe strada Armoniei din Timişoara, locul unde, din 2008, vin refugiaţi aflaţi în nevoie de urgenţă, este vecină cu cel mai mare lagăr care a existat în capitala Banatului, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial.

Dacă în perioada „Primăverii arabe” majoritatea imigranţilor sosiţi în Centrul de la Timişoara erau din nordul Africii (Maroc, Egipt, Tunisia), acum pe primul loc sunt sirienii, irakieni şi afgani. Cu toţii au fugit de războaie, au poveşti dureroase, au trecut prin experienţe traumatizante.

Locul unde se află Centrul de Tranzit în Regim de Urgenţă este unul plin de amintiri triste, este un loc unde s-a suferit şi s-a murit în urmă cu mai bine de şase decenii. În funcţie de regim, aici au fost “cazaţi” prizonieri iugoslavi, ruşi, germani şi maghiari.  
 

Lagărul se întindea pe o parcelă uriaşă, de 17 hectare aflată la ieşirea din Timişoara, pe Calea Aradului, în zona actualelor centre comericale Auchan, Selgros şi Hornbach. 

În urmă cu şase decenii, o mare parte din terenul pe care s-a construit lagărului aparţinea familiei Kopony. De altfel, casa lor a fost folosită ca şi sediu de comandament al Lagărul de prizonieri nr. 17.

“În casa noastră a fost comandamentul militar. Aici locuiau comandanţii germani, apoi cei ruşi, iar în final cei români. Nouă ne-au lăsat o cameră. Restul a fost ocupat de armată. Tot aici a fost şi Brigada de tancuri, curtea noastră era plină de tunuri. Îmi aduc aminte că nu erau blocuri în jur. Apoi a devenit această proprietate ca o enclavă”, a povestiti pentru "Adevărul" 

Conacul Kopony a fost folosit ca şi comandament al "Lagărului 17"
 

La mică distanţă de conacul Kopony se afla mănăstirea Marienheim, deţinută de Ordinului călugăriţelor Nortre-Dame, care a găzduit infirmeria lagărului. Acestă clădire aparţine astăzi de Episcopia Romano-Catolică Timişoara.
 

În anul 2008, la iniţiativa consilierului judeţean Ioan Rado a fost ridicat un monument în memoria celor care au murit în acest lagăr. 

De istoria lagărului de la Timişoara s-a ocupat şi Vali Corduneanu, care a pubicat “Lagărul de prizonieri din Timişoara – o istorie care se cere cercetată şi scrisă”.

Lagăr ridicat de Wermacht

Acesta povesteşte că lagărul a fost ridicat în toamna anului 1940, în dreapta şoselei Timişoara – Arad, după planurile celebrei organizaţii de construcţii militare germane Todt (după numele conducătorului, dr. Fritz Todt), cu mână de lucru locală, din Dumbrăviţa şi localităţi învecinate. 
 

“Lagărul administrat de Wermacht era înconjurat de două rânduri de sârmă ghimpată, cu un spaţiu de trei metri între ele, iar la colţuri se aflau foişoare, dotate cu mitraliere. Barăcile erau din lemn, se sprijineau pe suporţi din cărămidă şi puteau adăposti 5–6.000 de oameni. Numărul acestora şi dispunerea lor diferă de la o sursă la alta, estimându-se în jur 50 de barăci, cu o lungime de circa 100 metri şi o lăţime de 10 metri, pentru cazarea prizonierilor, bucătărie, infirmerie, magazii etc”, scrie Vali Corduneanu.

Primii prizonieri erau sârbi

În urma atacării Iugoslaviei de către Germania în data de 6 aprilie 1941, pe măsura înaintării şi capturării prizonierilor, aceştia au fost aduşi la Timişoara cu trenuri, în vagoane de marfă, fiind debarcaţi în incinta fostei Manutanţe Militare. De aici erau duşi în lagăr unde erau luaţi în evidenţă şi triaţi. 

“Fiind un lagăr de tranzit, zeci de mii de prizonieri sârbi au fost din nou aduşi la manutanţă, îmbarcaţi în trenuri de marfă şi trimişi în Germania, cât mai departe de Iugoslavia. Acest tranzit a fost recunoscut de mareşalul Ion Antonescu într-un discuţie din aprilie 1941 cu ambasadorul SUA – informaţie furnizată de istoricul bucureştean Cătălin Fudulu. În timpul acestor tranzitări, au existat şi decese, se pare de ordinul zecilor, cauzate de răni, boli, iar unii au fost împuşcaţi în timp ce încercau să evadeze. Noaptea se auzeau focuri de armă ale santinelelor care încercau să descurajeze evadările”, mai scrie Vali Corduneanu. 

Monument ridicat în amintirea celor care a murit în lagăr
 

Au început să fie aduşi ruşii

După atacarea de către Germania a Uniunii Sovietice şi intrarea României în război (22 iunie 1941), lagărul a trecut sub administraţia militară română. Din toamna acelui an au fost aduşi prizonieri sovietici. “Administraţia şi paza militară au avut o atitudine umană şi civilizată, fiind create condiţii de viaţă suportabile. Mai târziu, în perioada 1942-1944, la solicitarea unor fabrici şi a unor proprietari de terenuri agricol, soldaţii sovietici au fost folosiţi la muncă, având astfel condiţii mai bune de hrană şi bucurându-se de o relativă libertate”, scrie Corduneanu. 
 

Până la 23 august 1944 în lagăr s-au aflat mii de prizonieri. Au decedat în jur de o sută de persoane, unii din cauza rănilor de pe front sau a unor boli incurabile. Pe locul unde au fost înhumaţi în morminte individuale prizonieri din armatele iugoslavă şi sovietică, s-au găsit 75 de cruci din lemn. 
 

100.000 de prizonieri din Ungaria

După 23 august 1944, lagărul nu a fost desfinţat, în contradicţie cu armistiţiul. O altă etapă, mult mai dramatică, începea după ocuparea Timişoarei de Armata Roşie şi preluarea administraţiei lagărului de către Frontul 3 Ucrainean. 

“Iniţial, conducerea a aparţinut maiorului NKVD Vasili Chirilovici Barbaşin  - soţia lui, medic, conducea serviciul sanitar din lagăr, iar după mutarea lui, de maiorul Efim Nikolaevici Vaulin, care anterior fusese comisarul politic al lagărului. Pe măsura înaintării în Ungaria, tot mai mulţi militari din armata maghiară s-au predat, mulţi dintre ei ajungând la Timişoara. După prăbuşirea apărării maghiaro-germane din decembrie 1944 şi căderea Budapestei, au fost luaţi circa 100.000 de prizonieri, cei mai mulţi din armata maghiară şi o mică parte din cea germană.

Lagărul din Timişoara a devenit suprapopulat, în fiecare baracă fiind cazaţi în condiţii improprii 800-1.000 prizonieri, pentru ca în primăvara anului 1945 să fie în lagăr 30-35.000 oameni. Germanii erau mai puţini, ei fiind adăpostiţi în câteva barăci. La 1 ianuarie 1945, în lagăr a fost înfiinţată Divizia 1 maghiară de voluntari, cu un efectiv de 5.500 de militari, care urma să plece pe front, după instruire, echipare şi înarmare, pentru a lupta împotriva germanilor. Ei au fost îmbarcaţi în trenuri, trezindu-se cu surprindere la... Focşani. De aici au fost transferaţi în garnituri sovietice şi duşi în lagăre din Rusia”, a mai precizat Vali Corduneanu. 

Epidemie de tifos şi dizinterie
 

Din cauza condiţiilor igienico-sanitare precare, a hranei slabe şi a lipsei apei potabile, în martie 1945 a izbucnit o epidemie de febră tifoidă, tifos exantematic, dezinterie şi diaree. Zilnic se înregistrau 150-200 de decese, cadavrele fiind înhumate pe teritoriul lagărului, în gropi comune cu o lungime de 8-10 metri şi lăţime de doi, în rânduri între care se arunca var. 

Clădirea care a aparţinut călugăriţelor Notre Dame
 

Conform estimărilor, în total au murit 6-7.000 de prizonieri din armata maghiară şi 1.000 din armata germană.

În detaşamentele de muncă ale armatei maghiare se aflau şi români din Ardealul de Nord: 500 dintre ei au căzut prizonieri, unii găsindu-şi aici sfârşitul; eliberarea lor s-a făcut la intervenţia lui Petru Groza. 
 

Spital la călugăriţele ordinului Notre Dame

În spatele lagărului, în cadrul Şcolii de Menaj a Ordinului călugăriţelor Notre Dame, a funcţionat un mic spital, aici fiind internaţi cei bolnavi de dezinterie; prizonieri care au murit aici au fost înmormântaţi în grădina care înconjura construcţiile. 

La sfârşitul anului 1945 nu mai erau prizonieri în lagăr, iar în 1946 a început desfiinţarea lui, prin demolarea construcţiilor şi a gardului de sârmă ghimpată. Terenul pe care s-a aflat lagărul a fost predat proprietarului de drept, familia Kopony. 

Episcopia Romano-Catolică a reintrat în posesia clădirilor 
 

Mănăstirea surorilor Notre-Dame, construită în 1910 (aici iniţial era un sanatoriu, iar apoi Şcoala de Menaj) a fost naţionalizată în 1948, (când mai erau 14 surori), în baza Dcretului 176/1948. După Revoluţia din 1989, Episcopia a demarat, în baza legii existente, o serie de revendicări în vederea recuperării bunurilor confiscate.