INTERVIU Dixie Krauser, basistul trupei Pro Musica: „Când m-am întors de la «Canal», nu am putut să cânt două note, aşa mâini aveam de la târnăcop“
0REVENIRE Dietrich (Dixie) Krauser (56 de ani) a devenit membru al formaţiei Pro Musica în 1974, la scurt timp de la înfiinţarea trupei timişorene. După o pauză de 20 de ani – timp în care a încercat să fugă din ţară, a fost prins, a muncit la construirea Canalului Dunărea-Marea Neagră, iar apoi a emigrat şi şi-a construit o carieră în Germania –, muzicianul a revenit alături de Ilie Stepan, care a refăcut Pro Musica
Dietrich (Dixie) Krauser este considerat unul dintre cei mai mari basişti ai României. S-a născut în cartierul timişorean Freidorf (cândva un sat populat de coloniştii şvabi), cunoscut în special datorită lui Johnny Weissmüller, alias Tarzan, care s-a născut tot acolo, în 1904. Interesant este că familia Krauser era înrudită cu cea a Weissmüller-ilor. Dixie este fratele lui Erlend Krauser, unul dintre membrii trupei Phoenix, pe care Nicu Covaci i-a scos clandestin din ţară, în boxele Marshall, în anul 1977.
Dixie a încercat să-l urmeze pe Erlend, dar tentativa de fugă peste graniţa cu Iugoslavia a eşuat. Asta i-a adus un an şi patru luni de muncă la „canal“, pe durata stagiului militar. A emigrat în 1985, iar de atunci trăieşte în Germania, acolo unde are numeroase proiecte muzicale. Face naveta în România de câte ori are un concert cu Pro Musica. Dixie Krauser este un muzician complex. Nu are Facebook, nici telefon „inteligent“. Încă foloseşte un vechi aparat cu butoane. Nu se stresează câtuşi de puţin cu problemele lumeşti. A avut şi are în continuare lumea lui, centrată în jurul muzicii. L-am întâlnit la festivalul Wolfblues, de la Gărâna (judeţul Caraş-Severin), unde a avut o reprezentaţie împreună cu Stepan Project Blues Foundation (cel mai nou proiect muzical al lui Ilie Stepan). A acceptat să povestim chiar înainte de a urca pe scenă.
„Weekend Adevărul“: Cum a ajuns familia dumneavoastră în Banat, cunoaşteţi povestea?
Dixie Krauser: Povestea familiei mele e povestea tututor şvabilor din Banat. Din zona Ulm vin şi strămoşii mei. Nu am apucat să fac cercetări în direcţia asta. Dar de bunicul meu ştiu mai multe. A fost şofer şi mecanic auto la fabrica Azur. Totuşi, vreau să vă spun ceva mult mai interesant. El a venit cu părinţii lui în zona Freidorfului, după care a plecat în America. A umblat prin Uruguay şi Paraguay, pentru că era căutător de aur. A stat câţiva ani acolo.
Şi a găsit aur?
Nu destul. Că probabil rămânea acolo. L-am întrebat despre aventura lui, dar nu era un subiect pe placul lui. Nu voia să vorbească pe tema asta. Se pare că l-a marcat foarte tare ceva. Nu ştiu ce, pentru că nu se discuta subiectul. El a murit când aveam eu 16 ani. Acum 41 de ani, deci.
Aşadar, sunteţi din Freidorf, locul unde s-a născut şi Johnny Weissmüller, Tarzan.
A fost chiar mai mult, nu doar cartierul. Bunica mea, al cărei nume de fată a fost Frombach, era înrudită cu familia Weissmüller. Nu la modul de verişor primar, dar erau înrudiţi. Toţi erau cumva înrudiţi în Freidorf. Erau multe familii Weissmüller. Îmi plăceau filmele cu Tarzan în copilărie, dar n-am început să dau zvon că sunt înrudit cu vestitul Johnny Weissmüller. Nu doar că era Tarzan. Era primul din lume care a înotat sub un minut la proba de 100 de metri, a fost de cinci ori campion olimpic la înot. Mă rog, în tot cazul, aici nu este respectat acest om. Au inventat tot felul de poveşti cu casa lui, care a fost dărâmată. Ei bine, şi casa noastră a fost dărâmată, în locul ei s-a construit un bloc.
Ştiu că eraţi o familie destul de înstărită...
Nu ştiu dacă eram bogaţi, trăiam normal. După război, familia Krauser avea o afacere, în Piaţa Traian. Era un magazin de unde se puteau închiria costume şi haine de epocă pentru diverse evenimente, serbări, bal mascat, pentru teatru sau operă.
De ce n-a mai încercat niciodată la facultate
De unde înclinaţia spre muzică şi de ce aţi ales liceul de muzică?
Taică-miu, Rudolf Krauser, a fost violonist şi, în plus, a cântat la trompetă, la chitară şi la violă. A fost chiar profesor de violă. A făcut multe cu muzica. În tinereţe, a cântat prin cluburi, apoi a lucrat la filarmonică. După ce s-a mutat în Germania, a ajuns profesor la un liceu, a fost dirijorul corului şvabilor din Banat. Am avut şi un pian acasă, pentru că şi mama cânta mult la pian. Ea nu cânta la nivel profesionist, era educatoare. A fost şi la Radio Timişoara, a lucrat ca reporter la emisiunea în limba germană. Iar înainte să plece în Germania, a lucrat ca educatoare la o grădiniţă în limba germană din Timişoara. Eu am făcut liceul de muzică, nu am fost la şcoala germană. Doar primele patru clase le-am făcut în cartierul Freidorf, care erau în limba germană, după aia m-am dus la liceul de muzică „Ion Vidu“.
La ce instrument aţi învăţat să cântaţi prima dată?
Am început cu tropeta. Era la modă ca şvabii să cânte la un instrument de suflat. Am trecut apoi la contrabas. Şi am rămas la contrabas pentru că mi-a plăcut mult mai mult. Nu sufeream trompeta. În tot cazul, după liceu am dat examen la Conservator, la Cluj. Au fost 12 candidaţi pe un loc, din toată ţara. Mi-au zis că sunt foarte bun, dar că în acel an intră ai lor. N-am mai încercat niciodată la facultate, oricum voiam să fac altă muzică. Chit că-mi place muzica simfonică foarte mult.
Dixie Krauser (primul din stânga), alături de Lică Dolga, Ilie Stepan şi Bujor Hariga, în 1982
Eraţi deja în trupa Pro Musica?
Cântam de mult timp cu Pro Musica. De la vârsta de 14 ani eram în trupa lui Ilie Stepan. Primul în trupă a fost frate-miu (n.r. – Erlend Krauser). Eu am intrat în Pro Musica din 1974, când se repeta la Universitate pentru opera folk „Creanga de cireş“. Era prima perioadă Pro Musica, perioada folk.
Cum aţi ajuns în Pro Muisca?
Ilie Stepan a scris o operă folk şi avea nevoie de cordar. Aşa cum am spus, prima dată l-a luat pe Erlend, la vioară. Apoi a zis că ar suna fain şi un contrabas. Aşa că am venit şi eu. Prima chestie serioasă la Pro Musica a fost perioada folk. A urmat perioada folk-rock, iar după ce Ilie a terminat cu Progresiv TM, am început Pro Musica rock. Erli a trecut între timp la Phoenix.
O tentativă de fugă eşuată
Fratele dumneavoastră, Erlend Krauser, la fel de celebru, a fost membru în legendara trupă Phoenix, dar iată că şi fost coleg de trupă la Pro Musica. Se poate spune că aţi mers pe aceleaşi drumuri?
El este mai mare cu un an decât mine. El a început cu muzica din clasa I, pentru că vioară şi pian se făceau din clasa I. Eu am început cu trompeta în clasa a V-a. Dar de cântat în trupe am început împreună. Am avut scule, la început am folosit pentru amplificare un radio rusesc. Apoi am primit un amplificator bun. Am început să cântăm după Jimi Hendrix. Am primit un disc, cu celebra piesă de blues „Red House“, pe care l-am ascultat şi am cântat după el. Îţi dai seama de câte ori era ascultat discul ăla.
Dixie Krauser cu chitara bas în braţe alături de colegii din Pro Musica
În 1977, Erli Krauser trecea ilegal graniţa ascuns în boxele Marshall ale lui Nicu Covaci. Aţi avut de suferit de pe urma fugii fratelui în Occident?
Din cauza lui nu am avut probleme. Nici nu m-au chemat la declaraţii. Eu am avut probleme din cauza tentativei mele de trecere. La câteva luni după ce a fugit Erlend, am încercat şi eu să plec. În noiembrie 1977, am avut o tentativă de plecare, dar m-au prins. Era foarte frig, s-a întâmplat să ne rătăcim pe acolo, a trebuit să ne ascundem într-o baltă, pentru că au dat drumul la câini. Nu e deloc mişto să te trezeşti cu o mitralieră în faţă şi să urle unul «stai că trag!». Am vrut să fug în Iugoslavia pe uscat. Dacă încercam să traversez înot, treceam. Eram foarte bun înotător pe vremea aia.
Cu ce consecinţe s-a lăsat tentativa de fugă din România?
Am avut onoarea să particip la construirea canalului Dunărea-Marea Neagră, vreme de un an şi patru luni. Nu m-au condamnat, pentru că am ales să încerc să fug în perioada când a fost congresul pentru drepturile omului de la Belgrad. În perioada aia, dacă te prindeau nu te condamnau. Eu eram în clasa a XI-a şi chiar m-au luat înapoi la şcoală. Dar după şcoală, m-au luat în armată, iar ca pedeapsă m-au dus la canal.
Mi-am făcut o trupă la canal
Cum a fost experianţa la canal?
Ofiţerii, subofiţerii, toţi erau mutaţi disciplinar din anumite motive: alcoolism şi mai ştiu eu ce. Cert e că nimeni nu avea chef să fie acolo. Nici noi, nici ei, cei care ne supervizau. Am lucrat o iarnă, iar când am venit acasă, în permisie, am vrut să cânt cu Ilie Stepan. Dar nu am putut să cânt două note, aşa mâini aveam de la târnăcop şi lopată. Mi-am dat seama că treaba aia nu e de mine. Când m-am întors la canal, le-am zis că am scule, am chitare şi i-am întrebat dacă nu vor să cântăm ceva. Erau concursuri pe unităţi. Era un băiat acolo care era elevul lui Sorin Tudoran (n.r. – fondatorul trupei Cromatic, decedat în 2014). A avut şi el ceva scule. Aşa că am făcut o trupă la canal. Erau multe unităţi pe canal cu care am concurat, iar noi le-am câştigat pe toate. Ca mulţumire, primeam permisii.
Pro Musica în concert la Timişoara
Unde aţi avut unitatea?
La Valea Seacă. Lângă Murfatlar. Zonă bună... Aveam de unde lua vin. Dar eu mă mir că acel canal funcţionează. Dacă toţi au lucrat cum am lucrat noi... De fapt, au fost două „canale“. Primul – în perioada lui Gheorghe Gheorgiu-Dej, unde erau trimişi ţărăniştii. Acolo era alt regim, era ca un lagăr de concentrare. Aici, unde am fost noi, nu avea nicio legătură cu armata în sine, chit că era o unitate militară. Stăteam în barăci şi aia a fost nasol. Am prins două ierni acolo. Iar în Dobrogea, când bate un vânt, intră prin ziduri. Tremurau toate cocioabele alea.
Aţi învăţat ceva în armată?
Nu era armată. Era o chestie de cum te descurci. Cum să supravieţuieşti. Cum să te descurci ca să nu munceşti. A fost timp pierdut, într-un fel. În altă ordine de idei, ajungi în viaţă în nişte situaţii în care spui: „Ce rău îmi merge“. Atunci te gândeşti cum a fost la canal şi totuşi ai trecut peste tot. Pot să tragi şi chestii pozitive din orice situaţie. Până la urmă, nu a fost plăcut. Dar, cântând, având trupa, noi am dus-o bine, comparativ cu alţii.
„În Germania, am cântat doi ani în Phoenix“
Ce aţi făcut când aţi revenit acasă din armată?
Am intrat direct în rock’n-roll. A început perioada cu Cenaclul Flacăra. La facultate nu m-am mai dus, mi-am băgat oricum actele de plecare, şi pe urmă am plecat.
Cât a durat de la depunerea actelor până la plecare?
Trei ani. La unii a durat mai puţin dacă plăteau. Eu n-am vrut să plătesc. Sincer, nici nu m-am grăbit, pentru că noi cântam şi ne simţeam bine. Poate că se grăbeau alţii ca eu să plec. Au încercat diferite metode să îmi facă viaţa grea, dar despre asta nu vreau să discut. Nu vreau să intrăm în politică.
Pro Musica în 2014
Când aţi reuţit să plecaţi în Germania?
În decembrie 1985.
De ce v-aţi apucat după ce aţi ajuns în Germania?
Am continuat cu muzica. De la bun început. Numai muzică am făcut. Iniţial, am stat în Freiburg, cu soţia mea, care era deja acolo. Am cântat cu diferiţi muzicieni, dar gândul era să mă mut la Hamburg. După câteva luni, m-am şi mutat la Hamburg, unde am cântat în multe trupe. Prima trupă a fost una de punk, după modelul Die Toten Hosen. După două concerte, am primit un contract de la Sony să facem un disc. Am ajuns să cânt cu toboşarul lui Jack Bruce, am avut succes în nordul Germaniei cu mai multe trupe. Una dintre ele a fost Flying Wood, trupă pe care am făcut-o cu Tavi Iepan, Peta Albert şi Nick Krakowski. Puteam să cânt şi cu 17 trupe dacă aveam timp şi chef. Dar cântam în patru-cinci. Am cântat în toate cluburile din Hamburg. Şi în alea mari, unde au cântat The Beatles, şi în alea mici. În Kiel, am cântat cu Nicu Covaci, când acesta a refăcut Phoenixul. Am cântat doi ani în Phoenix. Cu fratele meu am încercat să fac o trupă, dar nu a ieşit. El avea alte planuri, avea mai mult de lucru în studio. Zece ani am şi predat: pian, chitară şi bas.
„M-am prins că nu se schimbă nimic în România”
A venit Revoluţia peste România. Aţi avut speranţe?
În timpul Revoluţiei, mama mea locuia încă la Timişoara. Tata era în Germania, ai mei erau divorţaţi de mult. Dar mai erau în România bunica, unchiul, mătuşa. Nu mergeau telefoanele, nu ştiam ce se întâmplă. Nu m-am putut bucura în acea atmosferă incertă. Am fost la televiziunea din Hamburg cu soţia, primeam foarte multe înregistrări video pe care trebuia să le traduc. La un moment dat, a venit o doamnă, trimisă din România, care traducea cu totul altceva. I-am atras atenţia că nu asta se spune acolo. Îmi spunea că ea foloseşte un limbaj special pentru televiziune. M-am prins că era trimisă în misiune şi că nu se schimbă nimic în România. Asta m-a pus pe gânduri. Speram să se schimbe lucrurile în bine. Acum, după 26 de ani, s-au schimbat. Dar încet. Nu vin aşa de des în România, nu trăiesc aici, vin la cântări, asta e lumea mea, muzicienii funcţionează altfel. Mi-e egal unde cânt. Dacă am cântat la canal, pot să cânt şi în China, oriunde.
Dixie Krauser cu Pro Musica în 1981
Aţi revenit alături de vechea iubire de la Timişoara, Pro Musica...
Iniţial, am revenit la Timişoara să cânt în proiectul Stepan Project, făcut de Ilie. Prima dată a fost colaborarea pe discul „Undeva în Europa...“, apoi, pe „Sensul vieţii“, eram membru al proiectului, iar pe discul trei, „Lumina“, sunt membru al trupei. Pro Musica s-a refăcut după 20 de ani. De fapt, trupa şi-a reluat concertele, pentru că ea nu s-a desfiinţat niciodată în mod oficial. A făcut doar o pauză mai lungă. În ultimii doi ani, au fost multe cântări şi probabil că vor mai fi.
„Nu mai am rude în România, vin la prieteni“
Cât de des veniţi în Timişoara?
De fiecare dată când sunt cântări. Eu nu mai am rude în România, vin doar la prieteni. Şi în Germania mai am mai multe proiecte muzicale. Cu una dintre trupe sunt în studio pentru un triplu disc. Mai am o trupă cu un elev de-al meu, tot timişorean, Cristian Bettendorf. Trupa se numeşte Darkness light şi am scos un disc de hard-rock, care se vinde bine pe internet.
Cum vi se pare muzica de acum din România?
Nu ştiu, pentru că nu ascult. Nu sunt la curent şi nu pot să-mi dau cu părerea. Dar tot timpul se făcea şi muzică bună în România. De la un anumit nivel de cântare, vorbim doar de chestie de gust. Şi Eric Clapton cântă trei acorduri de blues şi totuşi e elevat. Nu trebuie să fie mare filosofie. Deşi se spune că blues-ul este simplu, eu am o părere foarte clară: blues-ul este unul dintre cele mai grele genuri. E bazat pe trei acorduri, dar dacă alea nu sunt cântate cu feeling, nu sună. La blues contează foarte mult starea. Dacă o ai, cânţi bine. Eu cu fratele meu am început cu blues pe când aveam 12-13 ani. După aia am auzit muzicienii de jazz, rock, blues... Nu am avut însă niciodată idoli în muzică. Dacă asculţi prea mult un muzician care îţi place, fără să vrei, începi să-l copiezi. Instinctiv nu am făcut-o.
Trupa Stepan Project Blues Foundation
CV A predat cursuri de pian, chitară şi bas
Numele: Dietrich (Dixie) Krauser
Data şi locul naşterii: 27 septembrie 1959, Timişoara
Starea civilă: este căsătorit şi are un fiu
Cariera: Prima formaţie în care a cântat, încă de la 14 ani, a fost Pro Musica. După Revoluţie, s-a alăturat trupei Stepan Project, alături de Ilie Stepan, apoi a redevenit membru al Pro Musica, trupa refăcută de acelaşi Ilie Stepan.
În Germania, din 1985, a mai cântat în trupe ca: Transylvania Phoenix, Cold Sweat, K.P.K.L.M. Blues Band, Flying Wood, Darkness Light.
În Germania, vreme de zece ani a predat cursuri de pian, chitară şi bas.
Din 2016 cântă şi în trupa Stepan Project Blues Foundation.
Locuieşte în: Augsburg, Germania
Citeşte şi:
INTERVIU Ilie Stepan, la 25 de ani de când a avut curajul să urce în balconul Operei: „Dictatura comunistă a fost înlocuită de dictatura financiară“
INTERVIU Caricaturistul Ştefan Popa Popa's: „85% din populaţia ţării este imbecilizată. Totul este sălbatic, făcut de oameni primitivi”
INTERVIU Marius Popescu, un şofer de autobuz în Elveţia devenit scriitor celebru: „Avem, în România, o societate bolnavă. Transmitem anormalităţi de secole”
INTERVIU Florin „Moni“ Bordeianu, primul solist vocal de la Phoenix: „Ion Iliescu ne-a cerut să renunţăm la numele Sfinţii şi să cântăm în româneşte“
Se încarcă comentariile...
