Mărturii despre viaţa lui Mihai Eminescu în Bucureşti. „Treceau zile şi nopţi fără să mânânce şi fără să se dezbrace“

Mihai Eminescu a venit în Bucureşti în anul 1877, la invitaţia lui Ioan Slavici, în casa căruia a ajuns să locuiască mai târziu.

La Bucureşti, poetul Mihai Eminescu a locuit iniţial într-o locuinţă în strada Speranţei, cu două camere şi o tindă. O bătrână avea grijă de casă, dar Eminescu nu o lăsa să intre în locuinţa sa pentru a face curăţenie. După un timp, Eminescu s-a mutat la mănăstirea Caimata.

„Era o căscioară în stil ţărănesc, singură în curte, cu pridvor pe stâlpi de lemn. Casa era alcătuită din două camere, în mijloc cu o tindă care avea în capăt şi o mică bucătărie . Ca ajutor avea o bătrână care ţinea rânduiala casei. De mâncat, mânca la birtul economat a lui Duro, din Strada Academiei, colţ cu strada Doamnei. Nu prea ieşea din casă decât să meargă la redacţie, mai rar pe la cafenele. Când era acasă, bătrâna nu avea voie să-l supere cu prezenţa ei, iar când pleca de acasă îşi închidea locuinţa cu cheia, tot de teama ca nu cumva bătrâna să vrea să facă ordine şi să-i împăştie manuscrisele. Aşa încât, casa a ajuns să fie grozav de dezordonată şi murdară, făcând, treptat, locuirea imposibilă. În aceste condiţii, poetul nu s-a mai uitat înapoi şi s-a mutat în curtea mănăstirii Caimata, unde găsise un fel de chilie călugărească. Acolo, sub nişte bolţi scunde şi afumate şi-a mutat masa de brad, lăzile cu cărţi şi cu manuscrise. Apoi, totul s-a repetat. Treceau zile şi nopţi fără să mânânce şi fără să se dezbrace, lucru care nu rămas fără urmări“, arată istoricul Lelia Zamani.

De la Maiorescu la Slavici 

Prietenii lui Eminescu au decis ca unul dintre ei să-l ia în grija sa. Titu Maiorescu a fost cel care manifesta asupra lui Eminescu o anumită autoritate şi i-a propus marelui poet să se mute la el acasă, însă nu s-a putut acomoda la regulile stricte.

„Mihai Eminescu a primit oferta lui Titu Maiorescu, de a locui la el dar, un timp, prietenii lui au hotărât să-l trimită la ţară, unde avea aer curat şi apă bună. Cât a stat la moşia Floreşti (n.r. – comuna Ţânţăreni, judeţul Gorj), Eminescu a fost destul de fericit, mai ales că a stat singur. În timpul acesta, Titu Maiorescu i-a luat lucrurile şi i le-a mutat la el acasă într-un iatac mare, luminos şi curat, unde i le-a şi aranjat. Întors în Bucureşti, Eminescu, nu a rezistat decât două săptămâni la familia Maiorescu. Viaţa aşezată, cu mese regulate, grija pentru sănătate şi pentru locul în care sta, fără nopţi pierdute şi cafele fără număr nu era una făcută pentru el. Poetul a încercat, dar a fost prea mult“, menţionează Lelia Zamani.

Eminescu a hotărât să se mute la Slavici, însă s-a răzgândit şi a închiriat două camere în casele unui săpunar aflate lângă biserica Sfântul Constantin, iar, apoi, s-a mutat în locuinţa lui Ioan Slavici. „Întrebat de Ioan Slavici de ce a făcut asta, i-a răspuns că voia să se căsătorească cu Veronica Micle - care atunci era văduvă - şi să locuiască împreună. Cum lucrurile nu au stat tocmai aşa, Eminescu, după câteva luni şi-a părăsit noua locuinţă şi s-a mutat cu Slavici şi familia acestuia, în casa pe care prozatorul o avea pe Calea Victoriei. Ioan Slavici primise o educaţie extrem de riguroasă de la mama sa, o femeie severă, devenind şi el foarte ordonat şi meticulos. Eminescu îl respecta şi era influenţat de Slavici, dar şi Slavici ţinea la Eminescu şi-i recunoştea cu prisosinţă meritele. Un timp au convieţuit convenabil, chiar dacă Slavici era cam strict în anumite privinţe, benefice de fapt poetului“, prezintă istoricul.

Boala afectează relaţia dintre Slavici şi Eminescu 

Cu timpul, şi din cauza problemelor de sănătate, relaţia dintre Eminescu şi Slavici se răceşte. Eminescu era mai mult plecat în străinătate la tratament. „În primăvara anului 1883 situaţia dintre ei se înrăutăţeşte. Eminescu nu mai e la fel de docil, iar Slavici nu mai era dispus să accepte nimic, mai ales că era şi bolnav. Doar că şi Eminescu era foarte grav bolnav. Curând a ajuns în sanatoriul doctorului Şuţu. De acolo a plecat la un sanatoriu din Viena, apoi, cu un prieten, Chibici Râvneanu, în Italia. Când s-a întors în Bucureşti, Slavici l-a găsit complet schimbat neputând conversa deloc cu el. Declinul îi era vădit. A murit la 15 iunie 1889 şi a fost înmormântat la Bucureşti“, susţine istoricul Lelia Zamani.