Cum s-a transformat un ateu în pictor de icoane şi biserici. Vasile Neguş: „Când credeam că o să mor, disperat, am cerut ajutorul lui Dumnezeu“

Vasile Neguş (49 de ani) este un pictor cunoscut în toată lumea pentru lucrările sale. Se descrie drept un pictor de factură mistică, bizantină, familist convins şi cu frică de Dumnezeu. De altfel, religia l-a transformat dintr-un ateu înrăit într-un creştin desăvârşit, într-un moment de cumpănă al vieţii sale.

"O icoană se pictează foarte greu. Ca cineva să picteze o icoană, trebuie să stăpânească şi să cunoască neapărat aspectele ei tehnice şi hermineutice, iar aceasta se poate învăţa cel mai bine pe lângă altcineva deja consacrat. De unul singur ar fi extrem de greu, considerând că pictorul are şi dar şi har de la Dumnezeu, practic ar trebui să reinventeze de la zero canoanele şi tehnica icoanei, care s-au stabilit în sute de ani", spune Vasile Neguş.

De fel din comuna dâmboviţeană Pietroşiţa, Vasile Neguş a început să deseneze de la 4 ani, având doar o hârtie în faţă şi un creion, imitând sau încercând să-l copieze pe un alt frate al său mai mare.

„Sunt daruri pe care omul le primeşte nativ şi daruri ce le poate primi şi pe parcursul vieţii, iar în cazul meu, darul de a picta, poate mai întâi de a desena, a fost destul de precoce, şi cred ca cel mai sigur îmi amintesc că aveam vreo 4-5 ani, adică îmi revine în minte mereu o imagine, ca un „flash memory”, când mă văd cu o hartie în faţă şi un creion, imitând sau încercând să-l copiez pe un alt frate al meu mai mare cu câţiva ani, ce şi el desena ceva pe hârtie”, spune artistul.

Ce însemnă pictura pentru el 

„Pictura mea înseamnă acum, mai întâi un dar de la Dumnezeu, un „talant”, ce trebuie să-l înmulţesc spre zidirea celorlalţi. Am această mare misiune de „a vorbi” despre Adevăr şi fericire prin „culoare”, şi cred că nu greşesc dacă completez şi voi spune, că înseamnă mai departe şi celelalte la un loc, adică şi un mod de a trăi viaţa pentru adevărata viaţă, şi aproape singurul mod de a-mi câştiga existenţa şi pentru mine dar şi pentru familia mea, şi inclusiv un mod de a-mi petrece timpul, poate cel mai mult cu aceasta, dar petrecerea mea este totuna cu înmulţirea talantului”, explică acesta.

Cum l-a „cunoscut“ pe Dumnezeu

În tinereţe se considera ateu, pentru că se ghida după premisele ştiinţei, care ne îndeamnă să cercetăm, nu să credem. 

“Cred că dacă m-aţi fi întrebat când aveam peste 20 de ani, de fapt până să se producă în viaţa mea marea schimbare, aş zice că descoperirea cu adevărat a sensului vieţii care a devenit şi scopul meu, şi care nu poate fi altul pentru un om decât perspectiva veşniciei ce-l aşteaptă, aş fi răspuns atunci, când nu aveam deloc această perspectivă, pentru că nu credeam că există ceva cu adevărat, decât numai dacă se vede, se aude sau poate fi demonstrat, aş fi răspuns că mai ales pictura şi arta în general, pentru mine, erau mai mult decât un mod de viaţă. Era scopul care îmi deschidea mereu orizonturi de gândire şi de trăire pasională, cu riscul de a deveni pătimaş. Acum, viaţa mea aş putea s-o împart în două: perioada de până la 25 de ani, când devenisem un ateu prin ceea ce ne oferea lumea comunistă de atunci, dar şi prin convingerile mele şi puţina credinţă ce am primit-o în familie şi perioada de după vârsta de 25 de ani şi până acum la aproape 49 de ani, când providenţial, părinteşte aş zice, aşa cum ne iubeşte Dumnezeu pe toţi în mod egal, Acesta mi-a adus schimbarea cum numai El putea s-o facă”, îşi aduce aminte pictorul.

Scbimbarea în viaţa sa, dar şi în carieră, s-a produs la 25 de ani, atunci când, din cauza problemelor de sănătate, a ajuns să îl cunoască pe Dumnezeu, chiar pe patul de spital.  

“La 25 de ani aveam să descopăr pe Cel ce este singurul ce există cu adevărat prin Sine, adică Dumnezeu, nu ca noi oamenii, creatul adică, ce datorăm existenţa altcuiva din afara noastră. Pe acest fond venind şi anumite suferinţe fizice, anumite boli ce m-au mobilizat la pat prin spitale, anumiţi oameni din jur, unii foarte apropiaţi de condiţia mea socială, profesională şi chiar familială, ce prin gândirea lor, direct sau indirect, „murdăreau” cam tot ceea ce voiam eu frumos să fac şi să cred, toate acestea mi-au tăiat orice avânt, alunecând sigur spre ceea ce se numeşte depresie. Apoi atacuri de panică înfricoşătoare, mai ales pentru un ateu ca mine însetat de viaţă, de frumos şi creativitate, ce au culminat cu momentul decisiv, într-o noapte, când bătăile inimi mi-au depăşit sigur 150 şi tocmai când credeam că o să şi mor, disperat, cum mulţi ne vom afla în faţa morţii, când vom încerca să ne agăţăm de cei sau cele în care ne-am pus fals nădejdea, mi-am îndreptat privirea în sus, cerând ajutor, la un Dumnezeu în care nici nu-L cunoşteam nici nu credeam, dar care îmi adusese încet, şi pacea şi nădejdea”, povesteşte Vasile Neguş.

A urmat Teologia, dar nu s-a preoţit 

“Mai degrabă Dumnezeu mă descoperise pe mine şi nu eu pe El. [...] Sfinţii m-au făcut să înţeleg cu adevărat cine „este” nu cine a fost Hristos şi apoi cum să-mi trăiesc viaţa, inclusiv prin ceea ce vreau eu să fac şi să duc mai departe. Şi slavă Domnului, setea de dinainte, de mister şi aflarea Adevărului, pictura mea, familia mea, oamenii toţi, căpătau de-abia acum un sens, adevăratul sens. [...] Pentru a fi preot, mai întâi trebuie o adevărată chemare, disponibilitate şi mai ales spirit de jertfă, ceea ce astăzi găseşti tot mai puţin şi culmea, cei care mai sunt vrednici să fie preoţi, se încurcă tocmai de cei ce nu sunt vrednici, sunt pur şi simplu parveniţi aceştia, dar Satana atacă unde este Adevărul, adică loveşte cel mai mult în Ortodoxie şi nu acolo unde este minciuna, erezia. [...] Am ales să rămân cu pictura, cu icoana deocamdată, adică un „preot” al creaţiei cum este numit artistul adevărat, un propovăduitor al Evangheliei prin culoare, tocmai pentru a nu mă „lovi” şi să fiu încurcat de asemenea mentalităţi” .

A realizat mii de icoane care au ajuns în toate colţurile lumii 

Regretă că nu a ţinut o evidenţă a lucrărilor sale, însă, spune că numărul acestora sare de câteva mii. A pictat icoane pe lemn, pe sticlă, pe piatră, dar a “zugrăvit” şi biserici sau troiţe la margine de drum.

“Nu am avut mereu posibilitatea să fac fotografii. Sunt mult mai multe lucrări cărora nu le mai ştiu urma şi, uneori, când mai descopăr vreuna din trecut, mă bucur mult, dar acum de când şi cu internetul, am foarte multe fotografii după lucrări, mai ales după icoane sau alte picturi bisericeşti.  Am convingerea că au fost mii de lucrări, mai ales pe suport de pânză, icoanele pe lemn sau pe zidărie, piatra şi chiar sticlă. Comenzi am avut din multe locuri şi ţări, au ajuns chiar şi în America, multe icoane sunt la comunităţile Ortodoxe ale românilor din străinătate sau mai ales în Bisericile din ţara noastră, alte zeci de icoane au împodobit pereţii troiţelor de la răspântii de drumuri, multe lucrări au fost cumpărate din expoziţii, altele le-am vândut când a fost nevoie luându-le din casă, poate prea multe, încât acum am foarte puţine”, mai spune artistul.

Ce ar trebui să însemne icoana pentru fiecare dintre noi? 

“Ortodoxia are şi poate avea şi mai multe şi cele mai „tari” arme vizuale, duhovniceşti şi chiar materialiceşti, printre care icoana. Oare cum ar creşte un copil sau cum ar putea evolua un om, într-un mediu, o cameră, în care ar vedea numai imagini, în special iconografice, sau simbolistice, sau  din natură aşa cum a creat-o Dumnezeu, şi cum ar creşte dacă un copil, un adult, în acel mediu ar avea numai imagini pornografice, sau postere cu modele ale atâtor non-valori umane, sau imagini cu războaie de tip horror, sau filme mai ales tot cu asemenea imagini, deci cum credem că s-ar dezvolta un om, spiritual vorbind, şi într-un mediu şi în celălalt, unde permanent l-ar asalta asemenea imaginii? [...] Deci icoana, este cu adevărat teologie în imagini, ea este plină de simboluri şi caractere transfigurative, care ne trimit imagistic, simbolic, spre Adevăr şi ea devine receptacol, vehicol al harului Sf. Duh”, conchide artistul dâmboviţean.