Profesoara care predă limba română orfanilor din centrele de plasament: „M-am uitat la ei că-şi drămuiesc şi ultimul bănuţ“
0Se împlinesc 20 de ani de când predă limba română, iar elevii săi nu sunt tocmai de olimpiadă, dar dau, zi de zi, alte examene. Pentru examenele de la şcoală, dar şi pentru cele care-i aşteaptă în viaţă, profesoara din Slatina merge săptămânal în căsuţele de tip familial pentru meditaţii.
Are proprii copii, prin urmare timpul liber ar avea cum să-l petreacă acordându-le lor toată atenţia. Cu toate acestea, Anişoara Bujgoi, profesor de limba română, găseşte timp, o data pe săptămână, să meargă în căsuţele de tip familial din Slatina şi să repete cu elevii de aici materia din programă. Face acelaşi lucru şi cu elevii din clasele a XI-a şi a XII-a de la liceul la care predă, acasă la copiii din sistemul de protecţie e însă altceva. O aşteaptă, îşi doresc acele ore, îşi doresc de fapt, a constatat profesoara, mai mult discuţiile pe care le poartă, simt nevoia să-şi descarce sufletul şi găsesc motivaţia să înveţe şi limba română.
„Nu poţi să spui că faci performanţă, pentru că e greu, copiii aceştia au nevoie în primul rând de înţelegere“
Anişoara Bujgoi predă de aproape 20 de ani la un liceu tehnologic. Primul an în învăţământ l-a petrecut într-o şcoală de ţară, iar din anul următor s-a titularizat într-un liceu care, în urmă cu trei ani, din cauza scăderii populaţiei şcolare, a fuzionat cu un altul, Colegiul Tehnic „Alexe Marin“. „Nu aş pleca la nicio altă şcoală, deşi uneori, când mă apucă disperarea, parcă regret că nu am optat pentru gimnaziu, unde copiii sunt mai receptivi. Îmi trece însă şi-mi spun că aceşti copii au nevoie de mine, au nevoie de noi, profesorii care ne străduim să pătrundem dincolo de ce sunt ei dispuşi să ne arate la început“, îşi începe profesoara povestea.
La liceul tehnic, nu mai e un secret pentru nimeni, nu se înghesuie copiii care au în vedere ca mai târziu să urmeze o facultate, să ajungă medici sau profesori, deşi nu puţini ajung să o facă. Sunt în primul rând tineri care vor să înveţe o meserie şi să-şi câştige singuri pâinea cât mai repede. Printre ei, destul de mulţi copii care cresc în centrele de plasament sau în plasament familial, băieţi în special.
„La clasă am încercat întotdeauna să le câştig încrederea. Tuturor, însă recunosc faptul că poveştile acestor copii m-au mişcat mai mult. Am avut un elev care trăise o experienţă îngrozitoare. Tatăl o omorâse pe mamă chiar sub ochii lui. El şi fraţii au rămas fără mamă şi cu un tată în închisoare. Au ajuns în sistemul de protecţie. Băiatul acesta era oarecum un băiat-probemă. Indiferent ce îi cereai, obiecta. Dar, cu mult calm, cu răbdare, am început să ne înţelegem, chiar dacă asta însemna că 10 minute- un sfert de oră, vorbeam despre ce efect are comportamentul lui asupra celorlalţi, despre problemele pe care, poate, şi alţii le au… A căpătat încredere şi a început să povestească. O făcea în faţa clasei, probabil gândind că situaţia lui era deja cunoscută. A fost situaţia care m-a impresionat cel mai mult şi am realizat că aceşti copii au nevoie de mai multă răbdare. Aşa am intrat în contact cu cei care îi au în grijă, şi care vin, se interesează de situaţia lor şcolară. Şi m-am gândit ce altceva aş mai putea face pentru ei. Am ajuns la ideea de a merge în căsuţele de tip familial, să-i ajut la teme pe cei mici, să recupereze materia, sau să se pregătească pentru examene, cei mai mari, pentru că în aceste apartamente sunt copii de vârste diferite. Am sesizat, în schimb, că ei ar prefera în principal să stăm de vorbă, au nevoie de asta. Nu poţi să spui că faci performanţă, pentru că e greu, copiii aceştia au nevoie în primul rând de înţelegere“, povesteşte profesoara.
„Trăiesc sentimentul de abandon, în special fetele“
Lipsiţi de sprijinul părinţilor, copiii îşi dau repede seama că sunt aproape pe cont propriu. „Se gândesc, să ştiţi, la momentul în care nu vor mai putea să stea în centru. Mă uit la ei că-şi drămuiesc şi ultimul bănuţ, se gândesc pe ce să-l dea. Atunci le spun că e imposibil, dacă sunt serioşi, dacă îşi văd de treabă, dacă învaţă, să nu se facă remarcaţi. Şi le povestesc de cazul altor tineri aflaţi în situaţia lor, pe care şefii lor i-au ajutat. Şi ăsta este adevărul, aceşti copii găsesc mai repede motivaţia, comparativ cu un tânăr care ştie că are susţinere. Trec însă prin momente grele. Unii au părinţi, dar sunt atât de săraci încât s-au văzut nevoiţi să-i lase în grija statului. Copiii merg şi-i vizitează în vacanţe, alţii însă nici nu vor s-audă. Fetele, în special, se simt abandonate, probabil resimt mai puternic lipsa mamei, spun deseori: «Dacă pe ceilalţi i-a putut ţine, pe mine de ce m-a lăsat?». Încerc să le explic atunci că a fost vorba, probabil, de o situaţie căreia nu i-a mai putut face faţă, că a fost cea mai bună soluţie“, povesteşte Anişoara Bujgoi.
„Pe scenă se simte important, e în sfârşit cineva“
Pentru că a realizat că va fi greu să facă performanţă la disciplina pe care o predă cu elevii veniţi să înveţe o meserie, profesoaraAnişoara Bujgoi s-a reorientat şi a încercat să-i apropie altfel de lumea literelor. „În vechiul Liceu de Construcţii am coordonat trupa ARTIS, iar acum continuăm acest demers, suntem mai mulţi, pentru că şi «Alexe Marin» avea propria trupă. Cu proiectul nostru vechi, organizarea festivalului de teatru «Să râdem azi!», am ajuns, anul trecut, la a VII-a ediţie chiar. Copiii se simt bine pe scenă, dându-le un rol îi faci să se simtă importanţi, au în sfârşit sentimentul că şi ceea ce fac ei contează, mai ales cei care se manifestă la clasă ca şi cum nimeni n-ar vrea să audă de ei. Şi am avut rezultate foarte-foarte bune, ne batem pentru primele locuri cu liceele teoretice care au trupe de teatru, câştigăm când noi, când ei“, dezvăluie profesoara.
Alături de elevi-actori de la Colegiul Tehnic „Alexe Marin“ FOTO: arhiva personală Anişoara Bujgoi
Pentru cei care au şi talent literar există alte provocări. „Avem două reviste la liceu, ECO Tehnic, revista care exista în liceul nostru, şi la care eu am asigurat întotdeauna corectura, dar şi CT Alexe Marin, să fie loc pentru toată lumea. Şi publicăm, nu ducem lipsă, şi astfel de activităţi îi apropie şi mai mult pe elevi. Mă bucur atunci când îi văd că au reuşit să treacă peste momentele grele, când renunţă la etichetele pe care uneori le pun colegilor şi-şi găsesc puncte comune. Aveam un elev cu dificultăţi de dicţie şi la început colegii râdeau de el. Am încercat să-i fac să conştientizeze prin ce trece, i-am rugat să se pună pentru o clipă în locul lui. Acum sunt prieteni, îşi fac urări pe Facebook, văd toate lucrurile astea şi mă bucur“, spune profesoara.
„Uneori mă cuprinde disperarea“
Şi văzut din interior sistemul de învăţământ e la fel, într-o continuă degradare, cu toate eforturile, constată dascălul. De la o generaţia la alta elevii îşi pierd determinarea de a învăţa. „Când vezi că îi aşteaptă examenul de Bacalaureat şi ei îţi spun că nu le trebuie diploma, că oricum vor pleca să muncească în afară, că n-au pentru ce să rămână aici, te cam apucă disperarea. Când îi vezi că nu-i interesează să citească o carte, că stau pe telefon… Le-am recomadat inclusiv cărţi on-line, dar nu merge întotdeauna. Şi nu se pune problema că nu ar reuşi, pentru că îi văd cu câtă uşurinţă obţin permisul de conducere, spre exemplu, cât de repede învaţă.
Să faci performanţă e mai greu, dar te bucuri atunci când găseşti şi unul-doi. Dacă nu ne-ajută şi părinţii, singuri nu mai putem reuşi. Copiii cu problemele cele mai mari sunt acei copii ai căror părinţi nici nu-i cunoaştem, n-au venit o singură data la şcoală, n-au dat un telefon. Nu prea e cazul celor din sistemul de protecţie, care sunt condiţionaţi, pentru a primi bursele profesionale, spre exemplu, de frecventarea cursurilor. Sistemul în sine s-a degradat. Noi, profesorii, nu mai avem libertatea de altădată, ne simţim uneori legaţi de mâini şi de picioare. La şcolile tehnice, de exemplu, dacă îi laşi repetenţi se destramă clasa, nu mai ai elevi, la liceele cu renume nu mai sunt repetenţi pentru că şi-ar păta blazonul. Şi ajung doar în prag de Bacalaureat corigenţi, pentru că e vorba de promovabilitate. Sunt multe, foarte multe de discutat“, concluzionează profesorul care şi-a pus în gând să-şi aducă şi alţi colegi în sprijinul celor care cu adevărat vor să înveţe şi au nevoie de un pic de ajutor.
Se încarcă comentariile...
