Caii lui Sântoader sau cum se lepădau strămoşii noştri de iarnă. „Este cea mai dorită şi mai spectaculoasă trecere“

Ziua Sfântului Toader, cu o importanţă deosebită în cultul creştin ortodox, are, însă, şi rădăcini mult mai adânci, anumite credinţe străbătând până astăzi.

Sărbătorită întotdeauna în prima sâmbătă a Păresimilor (a Postului Paştelui), ziua lui Sântoader are o dublă semnificaţie pentru creştini. Cea precreştină este legată de Sântoaderul care umblă pe un cal cu un corn în frunte, cal năzdărvan, care nu bea şi nu mănâncă nimic timp de un an. În ziua de Sântoader are, însă, voie să bea şi să pască, nu iarbă, ci păr de fată mare.

Alte legende, spune etnograful Muzeului Judeţean Olt, Claudia Balaş, menţionează mai mulţi cai ai lui Sântoader (şapte, opt sau nouă), „care se pun, cad sau încep întotdeauna în prima marţi la amiază din Păresimi şi ţin şapte, respectiv opt sau nouă zile, adică până miercuri la amiază din săptămâna urmăatoare. Cel mai mare dintre aceştia, numit Sântoaderul cel Mare, cade întordeauna sâmbăta după începerea lor, adică în ziua de Sântoader“, explică etnograful.

În ajunul acestei zile oamenii de la sat tundeau vitele între coarne şi la coadă, le ţesălau bine, pentru a le creşte părul frumos „ca să se cureţe de iarnă“. Mânjilor li se tundeau coamele şi cozile, iar cailor li se retezau, simbolic, o parte din părul de la coamă, restul fiind împletit frumos. Căpăstrul era împodobit cu ciucuri din lână colorată, preferată fiind culoarea roşie.

Ritualul pentru un păr de invidiat

Dacă mai vedeţi şi astăzi, prin pieţe, bătrâne care vă îmbie să cumpăraţi „iarbă mare“, ar trebui să ştiţi că obiceiul este legat de aceeaşi sărbătoare. Iarba mare sau omanul se folosea în ritualul pentru un păr frumos.

Fetele şi femeile mergeau la miezul nopţii în grajd şi smulgeau păr din coama iepelor (sau a cailor), pe care le aruncau în cazanul cu leşie, spunând, ca şi în momentul obţinerii lor din coama calului: „Murgule, murgule, dă-mi codiţa ta şi ţi-o dau pe-a mea!“, repetată în ambele momente de câte trei ori. În acelaşi cazan cu leşie puneau şi iarba mare, culeasă în vinerea lui Sântoader, cunoscută în popor şi ca „vinerea Domnului“. Atunci când culegeau planta fetele se rugau zeului cabalin să le dea păr frumos şi sănătos.

Spălatul părului se făcea în noaptea de vineri spre sâmbătă sau în zorii zilei de Sântoader. Fetele îşi împleteau cozile la răsăritul soarelui, sub ameninţarea că dacă nu respectă ritualul întocmai „vor împleti cosiţa albă“, adică nu vor fi niciodată peţite.
Să nu petreci şi să nu umbli noaptea pe drumuri

În aceeaşi noapte erau interzise petrecerile şi umblatul pe uliţi, vizate de pericolul de a fi călcate în picioare de caii lui Sântoader fiind în special fetele şi muierile care nu-i cinstesc. Este, de altfel, sfârşitul perioadei şezătorilor de iarnă, oamenii având nevoie de mai multă odihnă, pentru că noaptea se scurtează şi va începe munca  la câmp.

Exista de asemenea  credinţa că de Sântoader nu e bine să pui cloştile pe ouă, să nu facă pui schilozi.
Ziua de Sântoader începea cu ritualul de afumare  cu iarbă mare şi tămâie a casei şi a grajdurilor, urmată de încurarea cailor, de care se ocupau flăcăii, anumite sărbători, cum este „Încuratul cailor de Sântoader“, care se ţine astăzi la Brâncoveni, în judeţul Olt, fiind frecvente. Ritualul marca, de fapt, alungarea Sântoaderului, sărbătoarea încheindu-se în unele sate cu focurile aprinse. Era modalitatea în care lumea satului „se lepăda de iarnă“, trecând la primăvară. „Este cea mai dorită şi mai spectaculoasă trecere“, a explicat etnograful Claudia Balaş.

„Animalul care patronează primăvara, atât în plan mitologic, cât şi în plan real este calul. Epoca din care se trage acest personal este mai greu de precizat. Se poate afirma că este o plăsmuire precreştină a cărei zi este situată spre echinocţiul de primăvară, zi peste care s-a suprapus şi cea a Sfântului Toader. Prezenţa Centaurului precum şi alte personaje cu culte legate de cal, semnalate cu mai multe secole înainte de apariţia creştinismului, susţin ipoteza“, a mai spus Balaş.