Iubirile lui Emil Cioran – Simone, tovarăşa de viaţă, şi Friedgard, femeia de 35 de ani de care s-a îndrăgostit la bătrâneţe

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Emil Cioran si Simone Boue - Foto www.flickriver.com
Emil Cioran si Simone Boue - Foto www.flickriver.com

Marele filosof originar din Răşinari, judeţul Sibiu, a trăit aproape jumătate de secol cu Simone Boue, o profesoară de limba engleză pe care a cunoscut-o când acesata era studentă. În amurgul vieţii, Cioran a trăit o pasiune adolescentină pentru Friedgard Thoma, o tânără de 35 de ani, pe care a numit-o ”blesmemul său indispensabil”.

Într-unul din extrem de puţinele sale interviuri, cel acordat în 1996 profesorului universitar Norbert Dodille, în vremea aceea director al Institutului Francez de la Bucureşti, Simone vorbeşte despre cum l-a cunoscut pe Cioran şi cum a fost viaţa alături de el. Interviul a fost publicat integral în volumul Lectures de Cioran, Paris, L'Harmattan, 1997, şi tradus parţial şi adaptat în revista Formula AS, textul putând fi citit AICI

În interviu, Simone poveşteşte cum l-a cunoscut pe Cioran, la o cantină, în studenţie, cum s-au mutat împreună dar vorbeşte şi despre capriciile marelui filosof. ” Îmi amintesc prima vizită a lui Constantin Noica. Când am rămas o clipă singuri, m-a întrebat verde-n faţă. "Cum îl puteţi suporta pe Cioran?". Şi i-am zis: "Dar şi el mă suportă pe mine". Adevărul e că Cioran era pur şi simplu imprevizibil. Nu te plictiseai nicio¬dată cu el. Dar era imposibil să faci vreun plan. De pildă, hotăram să plecăm la Dieppe, în vacanţă. Înainte de a pleca, scoteam absolut tot din priză, goleam frigiderul. Ajungeam la Dieppe, făceam alte cumpărături, umpleam acolo frigiderul, şi nici nu ne instalam bine, că spunea: "Gata, plecăm". Aruncam tot ce era în frigider, reveneam la Paris şi trebuia să facem iar cumpărături”, a spus Simone, în interviu. 

În acelaşi interviu, Simone vorbeşte şi despre vacanţele petrecute împreună. ”Plecam cu bicicleta sau pe jos, cu câte un rucsac în spate. Uneori, puneam şi cortul. Eu aş mai fi oprit la câte-o gazdă, dar el era foarte "spartan". Descoperiserăm drumurile de pe marginea canalelor, aveau un farmec teribil. Am făcut zeci de kilometri aşa. Plimbările lungi îi plăceau peste măsură. Să plece cu bicicleta sau să meargă pe jos însemna să golească conştiinţa, să nu mai existe decât în peisaj, în mişcarea pasului. Am fost în Spania (pentru care avea o mare pasiune), dar şi în Italia şi Anglia. De cele mai multe ori am făcut turul lor pe biciclete. În America a fost invitat de foarte multe ori, dar a refuzat să meargă. Îi era teamă de avion, n-a zburat nici măcar o dată în viaţă. În 1951, am primit eu o bursă Fullbright. Nu voia să mă lase să plec. Dar era o şansă extraordinară pentru mine, aşa că n-am cedat. M-a condus la aeroport, era palid şi m-a privit tot timpul cu reproş. Am plecat cu un sentiment de culpabilitate”, a mai spus Simone, în interviu. 

Friedgard şi cele mai frumoase scrisori de dragoste

În februarie 1981, Friedgard Thoma, pe atunci în vârstă de 35 de ani, mamă a unui copil şi doctorandă în filosofie, îi scrie pentru prima dată lui Emil Cioran, atrasă fiind de scrierile lui. “În general, toate frazele lui aveau prospeţimea sănătoasă a acelor lucruri care trec drept viciate sau cinice, în realitate însă sunt eliberate de tabu-uri, printr-o manevră elegantă. (…) M-am hotărât curând să-i trimit la editură o scrisoare acestui Cioran, despre a cărui viaţă nu aveam habar”, avea să scrie, mai târziu, Friedgard Thoma. 

emil cioran si friedgard thoma

Emil Cioran si Friedgard Thoma

La momentul respectiv, Cioran avea 70 de ani şi trăia de decenii bune cu Simone Boue, “semi-însurat” cum avea să-i scrie lui Friedgard, mai târziu, într-o scrisoare. Între cei doi s-a născut o profundă legătură intelectuală, materializată printr-o corespondenţă purtată între anii 1981 şi 1991. Cioran s-a aruncat cu toată fiinţa sa în iluzia acestei legături, cu femeia superbă, pe care a numit-o, într-una dintre scrisori, blestemul său indispensabil. 

După moartea lui Cioran, Friedgard Thoma a publicat, într-un volum, povestea legăturii ei cu filozoful şi, parţial, scrisorile. Volumul a fost tradus în limba română de Nora Iuga, cu titlul ”Pentru nimic în lume – O iubire a lui Cioran” şi publicat în 2005 la Editura EST – Samuel Tastet Editeur. 

Fragmente din scrisorile lui Cioran către Friedgard Thoma

„La ora unu acasă, am dormit câteva ceasuri, m-am trezit devreme şi atunci a început chinul. M-am gândit la dumneavoastră şi la tot ce ar fi putut să se întâmple în noaptea de joi...dacă nu v-aţi fi împotrivit. V-am auzit suspinând şi plângând. Mai bine de o oră în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie încât a trebuit să mă scol ca să nu-mi pierd minţile. Am discutat prea mult şi am înţeles dependenţa mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că aş vrea să-mi îngrop capul pentru totdeuna sub fusta Dumneavoastră. Ce mortale pot fi anumite lucruri. Totul a început de fapt cu fotografia, vreau să spun cu ochii Dumneavoastră. Aţi fost oarecum speriată când v-am vorbit de o înclinaţie „perversă” pe care mi-o stârneşte trupul Dumneavoastră. Pervers nu a fost cuvântul potrivit. Am vrut să spun arzătoare. Doar sunt normal; stări interzise cer expresii ne-naturale. Cred (poate mă înşel) că în dimineaţa asta aş fi mai puţin obsedat dacă aţi fi fost mai binevoitoare cu mine. În definitiv ne cunoaştem de la prima dumneavoastră scrisoare”. 

„De când am fost izgonit din Paradis, m-am gândit în fiecare secundă la dumneavoastră şi nu mă pot gândi la nimic altceva. Aş vrea acum să zbor în Patagonia departe, departe de Dumneavoastră, la polul opus. Cu o oră în urmă am găsit cuvântul pe care l-am căutat zadarnic ieri sau azi: Leprosul, asta înseamnă să nu mai fiu cu dumneavoastră, să nu vă mai aud suspinele...” 

„Vă mai amintiţi de plimbarea atât de apropiată pe marginea lacului? Din cauza frigului, azi dimineaţă nu era aproape nimeni acolo. Doar eu cu lacrimile mele. Niciodată în viaţă nu am vărsat atât de multe, fără cea mai mică posibilitate de a râde. Nu înţeleg ce caut pe lumea asta în care fericirea mă face şi mai nefericit decât nefericirea. Pentru mine aţi devenit atât de importantă încât mă întreb cum va sfârşi întâlnirea noastră. Aş vrea să evadez cu Dumneavoastră într-o insulă părăsită şi să plâng toată ziua. Acest loc mi-a devenit brusc drag pentru că îl cunoaşteţi şi îl îndrăgiţi. (...) Tot ceea ce mă ţine departe de Dumneavoastră e exil. Trebuie să ajung într-un fel din nou „voios” sau să mă prăbuşesc. Şi totuşi declinul meu datorită Dumneavoastră îmi este necesar şi nesperat”. 

„A sunat telefonul. Vreau să sper că aţi sunat Dumneavoastră. Venea de undeva dintr-o lume atât de îndepărată şi atât de apropiată ca – pentru mine cel puţin – dintr-o fericire fără fund. Când am plecat de la telefonul cu vedere spre grădină, m-am gândit la cât de mult mi-aş dori să mor împreună cu Dumneavoastră cu o singură condiţie: să fim puşi în acelaşi sicriu. Fireşte trebuie să fiţi şi Dumneavoastră de acord şi să renunţaţi pe veci la linişte...Aş avea atâtea să vă spun, atâtea lucruri nespuse...” 

„Starea de a fi singur era religia mea. Şi, într-adevăr, eu m-am simţit întotdeauna singur – fireşte, cu unele execepţii: cea mai ciudată e cea de acum. Aţi devenit centrul vieţii mele, zeiţa unuia care nu crede în nimic, cea mai mare fericire şi nefericire întâlnită vreodată. După ce am vorbit ani în şir cu sarcasm despre asemenea lucruri ca iubirea trebuia să fiu pedepsit într-un fel, şi chiar sunt, dar nu regret”. 

 „Deşi am iubit viaţa pătimaş, am găsit-o totuşi lipsită de sens. Acum mi se pare total lipsită de sens – fără Dumneavoastră”. 

„Cât regret că nu am aşternut pe hârtie în fiecare zi, nu, în fiecare ceas, de când vă cunosc, ce reprezentaţi pentru mine! Cele mai contradictorii impresii pe care o fiinţă le-a simţi vreodată. Şi totuşi, puse cap la cap, ar putea avea o unitate, o secretă convergenţă: frica teribilă că v-aş putea pierde”. 

„Ieri noapte, când mă plângeam de proba rupturii care e lozul meu, mi-ai spus ceva curios: „Altfel v-aţi fi plictisit”. Şi e adevărat. În fapt, m-aţi vindecat (deocamdată?) de plictiseală. Vremea care a trecut de la apariţia Dumneavoastră a fost atât de plină, de substanţială, de neprevăzută şi atât de impregnată de Dumneavoastră, că vă sunt recunoscător pentru toate bucuriile şi loviturile legate de numele Dumneavoastră. Mă aflu, ştiţi doar, într-o anxiete continuă cu privire la nestatornicia Dumneavoastră, dar nu mă pot consacra liniştii. Pur şi simplu, nu sunt în stare să trag concluziile susceptibilităţii mele. Mai bine iadul cu Dumneavoastră decât binecuvântarea de unul singur. Sunteţi blestemul meu indispensabil”. 

Vă mai recomandăm: 

FOTO Dezvăluiri de familie din viaţa poetului şi omului politic Octavian Goga

GALERIE FOTO Mărturii impresionante despre ultimii ani de viaţă ai lui Constantin Noica

Sibiu



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite