Cum funcţionau frigiderele fără curent ale străbunicilor noştri. Zâmnicele, pejniţele şi fumul cu dublă valenţă

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Înainte de 1950, când şi România a început să producă frigidere, păstrarea alimentelor pe o perioadă mai lungă includea metode diferite în funcţie de zona etnografică a ţării.

Majoritatea tipurilor de „frigidere tradiţionale“ folosite de vechii români pot fi văzute la un loc în Complexul Naţional Muzeal Astra, din Pădurea Dumbrava de la marginea Sibiului. Reprezentanţii instituţiei muzeale arată că fiecare zonă etnografică a României avea modalităţi diferite de a-şi păstra mâncarea şi alimentelor.

„Pentru nordul Dobrogei, în zona lipovenilor, avem gheţăriile care se construiau din stuf. În interiorul acestora se puneau calupuri foarte mari de gheaţă recoltate de pe Dunăre în perioada iernii. Aici era păstrat în special peştele pescuit de lipoveni. Aceste gheţării sunt un fel de marcă a lipovenilor din Delta Dunării“, arată muzeograful Lucian Robu, din cadrul CNM Astra.

Potrivit acestuia, lipovenii aveau o tehnică anume de aranjare a gheţii, care era îngropată până la doi metri sub nivelul solului, pe şi sub diferite straturi de stuf, astfel încât aceasta rezista pe perioade lungi de până la un an.

Sub pământ. „Zâmnicele“

În vestul României, în Bihorului, de exemplu, localnicii îşi săpau aşa-numitele „zâmnice“, un fel de camere sub pământ în care temperatura era constantă. Mai înspre centrul ţării, în zona Sibiului, a Braşovului şi a Mureşului, cutumele comunităţilor săseşti impuneau amenajarea de pivniţe sub case, pivniţe cu până la patru încăperi.

„În aceste pivniţe existau întotdeauna paturi de fructe, adică nişte etajere pentru mere, pere şi aşa mai departe puse la păstrare într-o temperatură răcoroasă, la un loc cu o groapă de cartofi care exista în aceeaşi pivniţă. Tot în aceste pivniţe erau păstrate şi băuturile alcoolice făcute de saşi“, mai explică Lucian Robu. Muzeograful arată că tehnica de amenajare a pivniţelor crea o temperatură constantă, dar şi o bună aerisire a spaţiilor subterane.

„În pivniţele săseşti se păstrau, mai ales în zonele unde existau culturi de vii, strugurii culeşi din toamnă. Datorită temperaturii constante şi a bunei aeraţii, aceşti struguri se puteau consuma până în lunile ianuarie – februarie a anului următor“, mai arată muzeograful sibian.

Şi tot sub pământ, pentru alimentele din categoria rădăcinoaselor, precum sunt morcovii sau cartofii, se realizau gropi de provizii la circa 1,5 metri adâncime. Aceste gropi aveau în jur de 1,2 metri lăţime şi erau acoperite cu straturi de pământ şi paie. Aceste gropi erau, de obicei, desfăcute începând de primăvara. Doar că, odată desfăcute, aceste gropi nu mai puteau fi sigilate, astfel încât tot ceea ce era depozitat acolo trebuia consumat după aceea.

Deasupra pământului. „Pejniţe“

Pentru a păstra alimentele pe o perioadă îndelungată, vechii români apelau şi la construcţii supraterane. Pentru zona Olteniei de nord existau pivniţele sau cămările realizate din bârne de stejar sau fag. De obicei aveau o singură cameră în care îşi păstrau alimentele, dar aceste construcţii aveau două niveluri: un prim nivel cu pereţi din piatră, al doilea nivel fiind din bârne de lemn, rezultând astfel o clădire care la parter menţinea o temperatură suficient de coborâtă. De asemenea, şi băuturile alcoolice erau păstrate în aceste pivniţe.

„«Pejniţele», altfel spus cămări de suprafaţă, se mai găseau şi în zona Sălajului. Erau construcţii patrulatere, cu o singură cameră, unde se păstrau legumele, bucatele cum se spuneau prin acea zonă. Şi în Ţara Lăpuşului mai existau nişte cămări de suprafaţă, tot cu o singură cameră, acolo unde ţăranii maramureşeni îşi păstrau alimentele“, mai spune Lucian Robu.

Şi în pod

O altă zonă a casei folosită pentru păstrarea alimentelor pe o perioadă mai mare era podul casei. În zona Sibiului şi a Braşovului, în aceste poduri ale caselor erau păstrate nu doar cereale, ci şi slăninile de porc, brânza frământată şi uscată. În aceste poduri fumul ieşea direct, nu existau hornuri.

„Fumul avea o dublă valenţă. Proteja şarpanta, elementele de lemn ale podului caselor, cum sunt căpriorii, dar ajuta şi la buna conservare a slăninilor şi peciilor de porc care se păstrau acolo. Şi nu numai asta, ci inclusiv sacii cu fasole sau putinile de brânză“, explică Lucian Robu.

Comunităţile săseşti mai foloseau şi turnurile bisericilor fortificate, cum ar fi cele de pe Valea Hârtibaciului, din estul judeţului Sibiu. Botezate şi „turnurile slăninii“, în aceste locuri comunităţile săseşti îşi rânduiau producţia de slănină. Curenţii care existau în turnurile bisericilor fortificate ajutau la uscarea şi păstrarea tablelor de slănină pentru o perioadă lungă.

Şi tot în spaţiile supraterane mai erau păstrate legumele uscate. „Dezhidratarea se făcea atât în cuptoare, cât şi la soare. Aceste fructe erau păstrate mai apoi în saci de cânepă, în şură sau în podul casei. Şi astfel puteau fi consumate în diferite momente ale anului“, mai arată muzeograful Lucian Robu.

Sibiu



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite