Care sunt primele arme folosite vreodată pe actualul teritoriu al României. Puşca al cărei fitil ardea cu „uluitoarea“ viteză de 30 de centimetri pe oră

Care sunt primele arme folosite vreodată pe actualul teritoriu al României. Puşca al cărei fitil ardea cu „uluitoarea“ viteză de 30 de centimetri pe oră

O parte din armele expuse la Muzeul de vânătoare din Sibiu FOTO Traian Deleanu

Amenajat ca urmare a donaţiilor lăsate de August von Spiess, maistru de vânătoare al Casei Regale a României, Muzeul de vânătoare din Sibiu include peste 1.500 de piese care surprind evoluţia armelor pe teritoriul ţării noastre, inclusiv trecerea de la puştile cu fitil la cele cu cremene.

Ştiri pe aceeaşi temă

Deschis în 1966, Muzeul de vânătoare „August von Spiess“ a fost primul de acest fel din România, apreciat inclusiv pentru bogăţia armelor de foc vechi. „În clipa în care omul şi-a înarmat braţul cu un instrument capabil să-i completeze lipsa de forţă fizică în raport cu animalele sălbatice a început vânătoarea“, statuează reprezentanţii muzeului din Sibiu, pe un afiş postat în zona colecţiei de arme de vânătoare vechi.

Aceste arme sunt reprezentative atât pentru vremurile în care vânătoarea era practicată aproape obligatoriu, din dorinţa vechilor români de a se hrăni sau a-şi completa veniturile, cât şi pentru perioada în care vânătoarea a devenit un sport.
 
30 de centimetri pe oră
 
După etapele „arc cu săgeată” sau arbaletă, vânătorii care activau pe actualul teritoriu al României au început să folosească prin secolul al XIV-lea arme de foc portative. Primele dintre acestea foloseau pentru aprinderea prafului de puşcă un fitil. Aceste prime arme se încărcau prin gura ţevii, iar fitilul era adus cu ajutorul unui mecanism în formă de „Z“ către un orificiu prin care flacăra aprindea pulberea din interiorul ţevii. „Viteza de ardere a fitilului era de aproximativ 30 de centimetri pe oră. (…) La armele de vânătoare se renunţă la mecanismul cu fitil ce trebuia păstrat mereu aprins (şi era uşor de detectat de animale)“, arată istoricul Dorin Barbu în cartea sa, „Arme de foc portative din secolele XV-XVIII în Muzeele din Transilvania“. 
 
Următorul pas: amnarul
 
Armele de foc cu fitil sunt înlocuite la începutul anilor 1500 cu arme al căror mecanism de aprindere a pulberii din interiorul ţevii foloseşte cremene. Această piatră este prinsă de un sistem angrenat de trăgaciul puştii, sistem care duce la lovirea amnarului de o plăcuţă metalică, generându-se astfel scântei care vor aprinde praful de puşcă.
 
Armele cu cremene vor fi considerate mult mai eficiente decât cele cu fitil FOTO Traian Deleanu
 
Sistemul va fi dezvoltat în continuu, fapt ceea ce va duce şi la dezvoltarea armelor de luptă. „Întotdeauna armele de vânătoare au fost mai scumpe decât cele militare: erau calitativ mai bune, erau ornamentate, erau adresate claselor privilegiate. Cu toate acestea, vânătorul putea rata ţinta şi până la reîncărcarea puştii vânatul fugea. De aici vine dorinţa acestora de a avea arme de vânătoare cu care să tragă mai multe focuri, unul după celălalt, la intervale foarte scurte. Aceeaşi dorinţă, în principiu, era şi pentru armele armatei, dar costurile ridicate au împiedicat dotarea ei cu acest tip“, descrie istoricul Dorin Barbu, în cartea citată, apărută în 2013.
 
Multe din primele arme de vânătoare de pe teritoriul ţării noastre au fost produse de meşteri din Transilvania. Cu toate acestea, istoricii nu le pot identifica pe toate din motive de contrabandă. „Fiind vorba de produse supuse unor reglementări speciale şi de multe ori interzise spre comercializare în exteriorul Transilvaniei, pentru a se desfăşura într-o cât mai mare clandestinitate comerţul de contrabandă, atestat de documentele vremii, cei mai mulţi meşteri producători de arme nu îşi marcau toate produsele“, arată istoricul sibian Marian Ţiplic.
citeste totul despre: