Tinerii şi tendinţa suicidală. Atenţionarea unui specialist: „Pentru un copil de 13 ani moartea nu înseamnă ceva iremediabil“

Medicul Irina Minsescu, specialist în psihiatrie pediatrică şi managerul Spitalului de Psihiatrie Voila, atrage atenţia asupra cauzelor care stau la baza unor atitudini extreme în cazul copiilor şi adolescenţilor.

Specialistul susţine că trebuie făcută o delimitare clară între motivele care îl determină pe un copil de 12-14 ani să ajungă să facă acest gest şi cele din cauza cărora un adolescent de 16-17 ani decide să-şi pună capăt vieţii.

“Trebuie să facem o diferenţă între preadolescenţi şi adolescenţi, pentru că tentativele de suicid au cauze diferite în funcţie de vârsta la care ne raportăm. Dacă ne referim la copii, ei au un bagaj cognitiv specific. Ei nu gândesc abstract, nu au gândirea unui om matur. Nu au foarte bine delimitat conceptul de moarte, ei încă nu se gândesc la moarte ca la ceva definitiv, ci doar au auzit sau au preluat din diverse medii că <<se moare>>, fără să realizeze exact ce în seamană asta. Ei se raportează la moarte ca la ceva rău, doar pentru că au văzut ce reacţie dă acest gând sau această vorbă asupra adulţilor din jur. Se poate întâmpla ca, pe fondul unei impulsivităţi crescute, în contextul unor conflicte de acasă, de la şcoală, să vadă sinuciderea ca pe singura alternativă a rezolvării unei stări de fapt, fără să conşitentizeze că este ceva ireversibil.

Fie că s-a certat cu bunica sau cu mama sau faptul că este gelos pe fratele mai mic, se gândesc de primă intenţie că <<mai bine mă omor>>. Şi asta doar pentru că a văzut el ce reacţie dă acest gând sau această vorbă asupra adulţilor din jur. Gândul sinuciderii urmat de tentativă apare în acest context, al unei impulsivităţi crescute, într-un mediu conflictual, la un copil care nu neapărat vrea să moară, ci vrea să atragă cumva atenţia. Sunt nişte mecanisme subconştiente de atragere atenţiei. Riscul real este că prin comiterea acestui gest, prin trecerea de la gând la faptă, se poate ajunge la un final tragic. Cazurile pe care noi le avem la copii au fost preîntâmpinate, au avut norocul că a fost cineva în jur şi i-a salvat”, spune dr. Irina Minescu.

Medicii susţin cu tărie că părinţii trebuie să-şi cunoască foarte bine copilul, să ştie ce reacţii are atunci când ceva îl nemulţumeşte, să afle cauza şi să facă tot posibilul să evite să-l expună unor situaţii care ar putea genera conflicte de orice natură.

Semne de alarmare

Ingorarea unor simptome evidente, unui comportament ieşit din comun, este cea mai nepotrivită atitudine pe care ar putea să o aibă un părinte faţă de copilul său. La fel de grav ar fi ca atunci când cel mic, fie că este la vârsta copilăriei mari, fie că este un adolescent în toată firea, este supus unui tratament violent din partea adulţilor în cazul în care are un comportament neadecvat. Când vine vorba despre educaţia unui copil sau adolescent, violenţa, de la ridicarea tonului şi până la pedepse, trebuie eliminată total, susţin medicii psihiatrii.

“Sigur că sunt semne care ar trebui să ne alarmeze pe noi ca părinţi. În primul rând părintele ar trebui să-şi cunoască copilul, să ştie ce-l deranjează, ce-l supără şi să evite astfel de situaţii, mai ales când e vorba despre gelozie în familie sau când sunt dispute între părinţi. Semnele de alarmare sunt mai mult decât evidente. Când copilul stă supărat mai multe zile, când plânge aparent fără motiv, când nu mai ascultă… Da, şi faptul că este opoziţionist foarte mult timp poate fi un semnal. De ce nu ascultă de părinţi? Pentru că, probabil, el are o altă supărare, o nemulţumire legată de ceea ce se întâmplă în jurul lui”, spune Minescu.

Depresia poate debuta în jurul vârstei de 16-17 ani

Spre deosebire de copiii de 13-14 ani, la adolescenţii care se apropie de vârsta majoratului tentativele de suicid au o cu totul altă conotaţie. La această vârstă, psihiatrii vorbesc despre posibilitatea reală a apariţiei depresiei pe fondul unui eşec alimentat de multe ori de dezamăgirea părinţilor, care nu se feresc să-ţi arate nemulţumirea sau de teama, ruşinea de reacţia celor din jur.

“La adolescenţi tentativele de suicid pot fi în cadrul unei depresii, adică în cadrul unei afecţiuni psihice majore. Depresia nu este o supărare de-o zi. Este o afecţiune gravă, care se manifestă printr-o lipsă de bună dispoziţie, nu mai vrei să faci lucruri pe care altădată le făceai cu plăcere, şi aveai chiar o bucurie să faci asta, nu te mai atrage să ieşi cu prietenii, în condiţiile în care tu aveai acest obicei, stai în cameră, plângi, nu poţi să dormi, nu ai poftă de mâncare sau, din contră, poţi mânca compulsiv, prea mult sau dormi prea mult. Pentru că există şi depresii în care dormi 18 ore din 24. Ca să putem vorbi despre depresie, astfel de simptome trebuie să se manifeste pe o perioadă de câteva săptămâni. Dacă psihicul nu-şi revine singur, atunci clar este nevoie de ajutor din afară, de specialitate”, explică dr. Irina Minescu.

Să-ţi cerţi copilul sau chiar să-l pedepseşti doar pentru că a îndrăznit să doarmă excesiv de mult sau pentru că şi-a dublat porţia de mâncare ar fi cea mai mare greşeală pe care ar putea să o facă un părinte. Din contră, astfel de manifestări preced ceva serios, grav, iar adulţii ar trebui să ia măsuri imediate.

“Pedeapsa şi cearta nu sunt recomandate în astfel de situaţii, în niciun caz, nici măcar ca metodă de educaţie nu este de dorit. Copilului trebuie să i se explice motivele pentru care nu are voie să facă un anumit lucru, trebuie tratat cum ne-ar plăcea şi nouă să fim trataţi, cu înţelegere cu respect, fără să ne pierdem cumpătul. Atitudinea potrivită ar fi aceea de empatizare, de înţelegere, să mergem lângă el, poate bunica, bunicul, tatăl, dar indicat ar fi să fie persoana care este cea mai apropiată de pacient şi să întrebe ce se întâmplă pentru a afla ce îl nemuţumeşte. Trebuie abordată o atitudine de înţelegere, în niciun caz nu putem rezolva problema cu forţa, cu o pedeapsa sau cu cearta”, sfătuieşte medicul.

În astfel de situaţii, când adolescentul nu mai colaborează cu părinţii, are o atitudine ostilă faţă de şcoală şi chiar faţă de prietenii săi, primul pas pe care ar trebui să-l facă părintele este să ceară ajutor de specialitate fie la psihilog, fie la psihiatru şi asta pentru că, spune medicul Irina Minescu, începând cu vârsta de 16-17 ani, putem vorbi, în cazuri extreme, şi de debutul unei afecţiuni psihice majore, cum ar fi schizofrenia.