Cât de nocivă este punerea la colţ a copilului. Pedeapsa este echivalentă cu recunoaşterea eşecului de a-l educa

Pedeapsa este o reacţie la un comportament indezirabil, fie că vorbim despre un adult, fie că vorbim despre un copil. Mulţi părinţi consideră că sancţiunile aplicate copilului au menirea să corecteze conduita inadecvată, dar oare care sunt limitele dincolo de care, dacă trec, părinţii se vor transforma în dresorii copiilor, nu în educatorii lor.

De la bun început este bine de stabilit că pedeapsa este o reacţie la un comportament indezirabil, fie că vorbim despre un adult, fie că vorbim despre un copil. Mulţi părinţi consideră că sancţiunile aplicate copilului de genul pusului la colţ pentru o perioadă scurtă de timp sau restricţionarea accesului pentru câteva zile la activităţi care îi fac plăcere copilului, au menirea să corecteze conduita inadecvată.

Procedând astfel, copilul va înţelege că a greşit, dar rare sunt cazurile în care îşi va schimba apucăturile supărătoare.  Sub ameninţarea pedespei, se va comporta conform aşteptărilor celor mari, dar nu asta va fi şi voinţa lui.

Se va cuminţi de frică, nu pentru că aşa vrea. Important, spun cei mai mulţi psihopedagogi, este ca părintele să conştientizeze faptul că  nu are în casă un câine sau un alt animal pe care trebuie să-l dreseze cu pedepse sau recompense după caz. Un copil este un om mai mic cu nevoile sale, cu supărările şi bucuriile sale şi trebuie tratat ca atare.

Pedeapsa, recunoaşterea eşecului în educarea unui copil

Aplicând pedepse peste pedepse, părinţii au impresia că îşi disciplinează copilul. Nimic mai greşit. Disciplina se referă la ceea ce face adultul, părinte şi profesor deopotrivă, pentru a preveni problemele de comportament, conflictele în general.

În accepţiunea generală, pedeapsa este un instrument de control al copilului, însă psihologia modernă nu priveşte această modalitate de corectare a unui comportament indezirabil, drept o măsură eficientă şi capabilă să ducă spre rezultate notabile.

Totuşi, pentru părinţii care consideră că pedeapsa este singura atitudine care funcţionează în educarea unui copil, aceştia trebuie să aibă în vedere mai multe aspecte pe care le vom descrie pe scurt.

 Pentru ca pedeapsa să fie eficientă, momentul ales pentru aplicarea ei este esenţial. Nu putem trimite copilul la colţ de fiecare dată când face o boacănă sau dacă vorbim despre incidente minore peste care am putea trece uşor, ignorându-le.

Pedeapsa, în vedera corectării comportamentului poate fi luată în considerare doar atunci când copilul persistă în greşeli şi nu dă niciun semn că face eforturi pentru a se îndrepta singur. Nu în ultimul rând, spune psihopedagogii, pedeapsa nu este altceva decât recunoaşterea eşecului în încercarea de a educa un copil.

Nu pedepsiţi atunci când suteţi nervoşi

Thomas L. Good, Jere E. Brophy, renumiţi pedagogi americani, au făcut o serire de observaţii în legătură cu pedepsele şi împrejurările în care acestea pot fi de folos:

Se recurge la pedeapsă doar atunci când comportamentul indezirabil este persistent şi nu lasă loc alternativei;

Pedeapsa ar trebui să fie apilcată cât mai apropiat temporal de infracţiune;

Recursul la pedeapsă trebuie să fie intenţionat şi nu sub puterea emoţiei sau al unor impulsuri nectontrolate;

Este important dacă un copil ar putea să conştientizeze mai întâi ameniţarea recurgerii la pedeapsa respectivă şi asta pentru că aceasta i-ar oferi prilejul renunţării la comportamentul inadecvat;

Pedeaspa, direct proporţională cu boacăna

Durata şi asprimea pedepsei trebuie să fie în relaţie directă cu gradul de neplăcere pe care îl va produce, dar şi cu gravitatea situaţiei conflictuale create de copil;

Pedeapsa ar trebui însoţită de o discuţie asupra circumstanţelor şi asupra regulilor care au fost încălcate. Vinovatul trebuie să afle mai degrabă ceea ce ar fi trebuit să facă pentru a nu ajunge în situaţia de a fi pedepsit, decât să i se repete care a fost răul pe care l-a făcut.

Cu alte cuvinte, dacă un adult care a furat are parte de un proces în timpul căruia află ce lege a încălcat şi ce consecinţe va suporta, de ce să nu i se ofere şi unui copil care plecat de acasă fără să anunţe, de exemplu, acelaşi drept?  

Pe scurt, pedeaspa se aplică atunci când copilul face aceeaşi boacănă în mod constant, se aplică imediat după săvârşirea faptei, nu  a doua zi sau după o săptămână, pentru că există riscul real ca un copil să uite de ce este pedepsit.

Atunci când pedepsim, trebuie să ne asigurăm că un copil ştia că urma să fie sancţionat dacă se comporta într-un anumit fel. Copilul, ca şi adultul, are de respectat nişte reguli în familie, respectiv în societate, dar pentru asta este nevoie să le şi cunoască.

Bine ar fi ca părintele să nu ia decizia unei pedepse atunci când este furios, pentru că există riscul ca asprimea sancţiunii să fie neconformă cu “infracţiunea” săvrârşită de copil.

Este lesne de înţeles pentru toată lumea că pedespele corporale sunt excluse de psihologia modernă, acestea nu fac altceva decât să producă frustrări care vor duce la traume pe termen lung, greu de gestionat.

Nu pedepsiţi copilul de faţă cu prietenii lui

De asemenea, psihopedagogii atrag atenţia că mulţi dintre părinţi fac greşeala să aplice pedeapsa în public, de faţă cu prieteni ai copilului. Este o greşeală si asta pentru că vinovatul va suferi o umilire inutilă şi, mai târziu, va deveni victima unor ironii din partea colegilor de joacă sau de şcoală.

Nu ignoraţi faptul că un copil se va simţi stânjenit, inconfortabil dacă este mustrat de faţă cu prietenii săi. Nu acesta este scopul sancţiunii.

Cel mai bine ar fi ca părintele şi copilul să aibă o discuţie între patru ochi şi să stabilească împreună care a fost greşeala/abaterea de la regulament şi care sunt consecinţele acestui comportament. Tonul ridicat sau mai rău, injuriile adresate unui copil vinovat că a comis o faptă condamnabilă nu vor rezolva conflictul, ba mai rău, va agrava criza.

Educăm sau dresăm

Mai sunt cel puţin două aspect care trebuie luate în considerare de către părinţii adepţi ai pedepselor în educarea copilului. Acesta din urmă poate considera că sancţiunea este de fapt o răzbunare venită din partea adultului, fie că este părinte sau profesorul de la şcoală.

Există astfel riscul apariţiei unor resentimente, iar copilul, în loc să-şi corecteze comportamentul, va căuta şi găsi o cale să-şi facă singur dreptate. Astfel, va continua să aibă o atitudine  reprobabilă doar pentru a testa răbdarea celor mari.

Nu în ultimul rând, o pedeaspă aplicată în mod constant s-ar putea să nu mai fie considerată drept o sancţiune venită în urma săvârşirii unei fapte reprobabile. Tot pedepsindu-l, copilul va îneţelege că aceasta este firea lucrurilor, aşa trebuie să se întâmple şi se va comporta ca atare: fac o prostie, iau pedeapsa şi apoi fac altă boacănă.

În concluzie, pedeaspa şi recompensa sunt considerate de cei mai mulţi psihologi moderni drept principalele instrumente prin care un adult părinte se transformă mai degrabă într-un dresor al copilului său decât într-un educator.

Tot aşteptând pedeapsa sau recompensa, în funcţie de caz, copilul va ajunge să fie stimulat doar de astfel de impulsuri externe, şi va avea un comportament asemănător unui animal în manej. Va face curăţenie în cameră doar pentru că ştie că va primi un cadou, nu pentru că înţelege care este rostul igienei, va sparge un pahar şi va merge singur la colţ, conştient că a făcut un lucru rău, deci trebuie să suporte consecinţe.