INTERVIU Jean Harris, scriitoare şi traducătoare americană de literatură română: „«Tinereţe fără bătrâneţe» a fost o provocare teribilă pentru mine“

Stabilită de 13 ani în România, scriitoarea şi eseista americană Jean Harris este una dintre cele mai apreciate şi căutate traducătoare de literatură română în limba engleză. I-a tradus, printre alţii, pe Norman Manea, pe Stelian Tănase şi pe Igor Bergler. În interviul pentru „Weekend Adevărul“, Jean Harris a povestit printre altele cât de dificil i-a fost să înveţe limba română din basmele româneşti.

Doctor în literatură americană şi britanică, Jean Harris s-a stabilit în România cu familia în 2005. A fost directoarea proiectului de traducere al „Observatorului cultural“ şi a tradus în limba engleză atât basme, cât şi poezie şi ficţiune românească. A publicat, la rândul ei, ficţiune, critică literară şi studii psihanalitice, dintre care amintim „Rădăcinile Artificiului. Un studiu asupra creativităţii literare“ (Human Sciences Press, 1981) şi „Doctorul cu un singur ochi. Originile psihologice ale operei lui Freud“ (Jason Aronson, 1984), ambele scrise împreună cu Jay Harris.

A publicat articole despre arta traducerii, printre care „Observatorul stă de vorbă cu Michael Moore, Andrei Codrescu, Julian Semilian şi Carmen Firan“ şi „Scurt ghid al literaturii române pentru publicul american“. În 2014, editura americană New Directions a publicat traducerea romanului „Captivi“ al lui Norman Manea. Traducerea piesei „Confesiunea“ a Tatianei Niculescu Bran va fi libretul pentru o operă ce va fi compusă de către Jeremy Gill. Iar traducerea romanului „Biblia Pierdută“ a lui Igor Bergler face subiectul unui contract cu prestigioasa agenţie literară Trident Media. În prezent, Jean Harris traduce cartea „Nocturna cu Vampir“ a lui Stelian Tănase şi scrie o carte despre experienţele sale în România.

„Weekend Adevărul“: Când aţi avut primul contact cu literatura română?

Jean Harris: Am început să citesc literatură română tradusă în engleză în lunile de dinante să ne mutăm în România. Nu era multă literatură contemporană disponibilă în 2005 şi nu aveam mult timp de citit, dar am găsit mai mulţi clasici în câteva biblioteci: „Pădurea spânzuraţilor“ de Liviu Rebreanu – traduse de A.V. Wise, Casement, 1967, „Poveşti fantastice româneşti“ – mai mulţi traducători, printre care se numără Ana Cartianu, Editura Minerva, 1981. Cumnata mea mi-a trimis o copie din „Jurnalul de la Păltiniş“ al lui Gabriel Liiceanu – tradus de James Christian Brown, cu o prefaţă de Sorin Antohi, Central European University Press, 2000 – şi mai multe antologii traduse de poezie, iar prieteni români din New York – Carmen Firan, Andrian Sângeorzan – mi-au oferit versiunile în engleză ale operelor lor. Ficţiunea este prima mea dragoste şi imediat mi-am format o preferinţă pentru Cartianu ca traducător şi Eliade ca scriitor. Nu mă gândeam că voi deveni traducător, dar citisem cărţile cunoscutului scriitor român Andrei Codrescu şi, bineînţeles, îl citisem pe Norman Manea, din creaţia căruia am şi tradus. Mama soţului meu, poeta Otilia Nicolescu, a murit înainte să am şansa de a o întâlni. Aparţinea unei lumi literare acum dispărută, iar amintirile soţului meu erau pline de nume celebre – Nichita Stănescu, Cezar Ivănescu, Gheorghe Tomozei, Romul Munteanu, Mircea Micu, Fănuş Neagu etc. Mitul poveştilor legate de aceşti mari autori era atât de mare, încât cu o noapte sau două înainte să zbor în România am avut un vis, sau poate era altceva. În orice caz, m-am trezit cu o comandă în urechi: „Du-te la Mogoşoaia!“. S-a dovedit a fi un sfat excelent. În acele zile, Florin Bican preda traducere literară la Palatul Mogoşoaia ca parte a activităţii sale pentru ICR. N-am fost niciodată cursantă acolo, dar Florin a deschis poarta pentru mulţi scriitori şi translatori.

Când a început implicarea dumneavoastră ca traducător de literatură română?

Dacă e să vorbim despre implicarea mea ca traducător, trebuie să spun că aceasta a început la câteva luni după ce m-am mutat în România. Mă luptam să învăţ româna şi doream să citesc. Şi cum copiii încep de obicei cu poveşti, am crezut că aşa aş putea şi eu. Povestea „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte“ a lui Petre Ispirescu s-a dovedit a fi o provocare teribilă. Am petrecut multe ore căutând prin dicţionare. Experienţa era ca şi cum aş fi încercat să rezolv un puzzle enorm. Când am terminat povestea, aveam mai multe pagini cu notiţe. Le-am pus în ordine ca să mă amuz şi le-am trimis mai multor prieteni români. Rezultatul a fost că Julian Semilian m-a introdus lui Stelian Tănase şi Tănase mi-a prezentat-o pe Carmen Muşat. Carmen m-a introdus lui Norman Manea, şi din toate aceste conexiuni au rezultat proiecte minunate: multe traduceri pentru Tănase, dintre care unele sunt pe blogul lui, multe pentru Norman Manea – inclusiv cartea „Captivi“, apărută în America la Editura New Directions, carte ce s-a bucurat de recenzii minunate în „The Chicago Tribune“, „The Los Angeles Review of Books“, şi „The New York Times“, printre altele – şi proiectul de traduceri al „Observatorului cultural“. Aşa a început implicarea mea în literatura română.

„Prea multe decese, prea multe pomeni“

Cum a fost primul dumneavoastră contact cu România şi care au fost primele impresii? Care este impresia dumneavoastră acum despre România şi despre literatura română?

Vizitasem România de mai multe ori înainte de a mă muta aici. Am venit odată într-un turneu literar şi după aceea de mai multe ori cu soţul meu. În timpul primei vizite, îmi amintesc de o noapte mirifică în care am hoinărit prin zăpadă cu cumnata mea în Bucureşti. Căutam un loc în care să mâncăm noaptea târziu. În cele din urmă, am ajuns la o masă la geam la „La Mama“, pe strada Episcopiei, şi am râs mult în timp ce zăpada se învârtea afară în jurul unui stâlp de iluminat. Era o bucurie a reuniunii. Familia este vitală şi mai necesară în România decât în Statele Unite, şi tot în România, împrejurimile dărăpănate ascund minuni, ca şi cum întreaga ţară ar fi o extensie a Străzii Mântuleasa a lui Eliade. Am văzut sărăcia şi potenţialul. Acum trăiesc la poalele Carpaţilor şi impresia mea este că arată ca într-un tablou de Bruegel. Sunt aici din 2005. Multe s-au schimbat de atunci. Indiferent care a fost situaţia politică, standardul de viaţă al ţării a crescut extraordinar. Cum mergi înspre nord, pornind de la Piteşti, pierzi numărul caselor noi cu încălzire centralizată şi apă curentă. Din fericire, populaţia pare că a renunţat să mai construiască vile portocalii cu acoperişuri albastre. Iar asta e o veste bună. În acelaşi timp, e adevărat şi faptul că, fără a fi abandonate, satele tradiţionale sunt pe moarte. Oamenii care trăiesc în casele vechi îmbătrânesc. Sunt prea multe decese, prea multe pomeni. Acolo unde moare satul moare lumea. Am trăit şi experienţa personală de a cunoaşte tineri creativi şi strălucitori, iar ascensiunea lor nu poate veni prea curând. Aceştia sunt tinerii care nu au fost bătuţi, oamenii care nu au fost intimidaţi ca să fie obedienţi şi, pentru toţi aceşti oameni, gândirea independentă şi empatia contează mai mult decât a face ce li se spune şi decât a face orbeşte anumite lucruri.

Cum e evoluţia pe scena literară românească?

Lucrurile s-au schimbat mai puţin comparativ cu sectorul imobiliar. România are puţini cititori şi, pentru o ţară europeană, vinde mult prea puţine cărţi. Excepţia notabilă este Igor Bergler, căruia i-am tradus „Biblia Pierdută“ şi „Testamentul lui Abraham“ şi care a înregistrat vânzări impresionante în România în ultimii ani şi a reuşit să încheie contracte cu numeroase edituri străine. Este Bergler excepţia care confirmă regula sau va marca succesul său o schimbare de paradigmă? Rămâne de văzut dacă editurile din România vor învăţa din succesul său.

„Mi-ar plăcea să văd un marketing literar adevărat în România“

România are scriitori buni, dar până acum, nici măcar un autor român nu a avut un bestseller în America. Este o problemă cu marketingul literar al României?

Dorinţa mea este de a aduce literatura română pe piaţa americană. Este un lucru foarte dificil să pătrunzi pe piaţa literară americană, inclusiv pentru americani. Un scriitor american care are o oarecare valoare şi ceva şanse de succes comercial poate fi nevoit să trimită şi o sută de aplicaţii înainte de a găsi un agent literar. Este un proces foarte dur, chiar şi pentru scriitorii nativi. Drept rezultat, literatura română nu îşi face loc în Statele Unite. În America, scriitorii care lucrează în limbi de circulaţie redusă găsesc mult mai greu edituri unde să publice decât cei care scriu în limbi de mare circulaţie. Situaţia literaturii române pe piaţa americană s-a îmbunătăţit uşor în ultimii ani, dar doar în sensul că literatura tradusă în general a devenit mai vizibilă. Legat de literatura română, una dintre probleme este legată de faptul că traducerile sunt scumpe, iar statul român nu acordă fonduri mari deocamdată. Mulţi scriitori nu au bani pentru a-şi plăti traducerile cărţilor, traduceri pentru care pot sau nu găsi un agent literar sau o editură. Deoarece mulţi dintre scriitorii români nu cred că pot face bani pe piaţa literară românească, ei tind să se focalizeze pe un public ţintă foarte redus. Este o tendinţă absolut legitimă şi care produce lucrări strălucitoare. Însă această tendinţă nu va produce un număr mare de cărţi cu şanse de a avea un loc decent pe piaţa literară americană. Rezultatul este că, deşi este posibil ca aceste cărţi adresate unui public ţintă limitat au şanse să apară la edituri americane mici, scriitorii români care trăiesc în România nu au reuşit să îşi facă un nume în New York sau Chicago. Ce mi-aş dori să văd? Promovări serioase de cărţi şi un marketing literar adevărat în România şi editorii făcând eforturi serioase peste hotare. Şi aici mă refer la Londra şi la New York. Ne place sau nu, acestea sunt centrele internaţionale de validare.

Aveţi expresii favorite în română?

Da, iar două dintre ele sunt: „cai verzi pe pereţi“ şi „hai să ţinem pumnii“. Nu mă dau în vânt după expresia „Ce să facem, asta este“. Resemnarea te calmează, dar nu te duce prea departe.

Aţi tradus din română în engleză poveşti, poezie şi ficţiune. Care sunt traducerile dumneavoastră literare preferate?

Toate sunt preferatele mele atunci când lucrez la ele. În prezent, traduc romanul „Nocturna cu vampir“, al lui Stelian Tănase. Este prima carte dintr-o serie de trei volume şi m-aş bucura să meargă bine în Statele Unite. Este un roman poliţist noir, un gen literar ce merită mai multă atenţie în România.

CV - Doctor în literatură britanică şi americană

Numele: Jean Harris

Studiile şi cariera:

Deţine un doctorat în literatură britanică şi americană, obţinut în 1983 la Universitatea Rutgers din SUA.

Împreună cu Constantin Virgil Bănescu, a tradus în limba engleză o porţiune a romanului „Iarna bărbaţilor“ / „Winter of the Men“ de Ştefan Bănulescu. Traducerea a fost premiată de International Center for Writing and Translation at the University of California, Irvine 2007-2008.

A condus între 2008 şi 2009 proiectul de traduceri al „Observatorului Cultural“, graţie căruia în fiecare lună erau traduse în cel puţin şapte limbi lucrări de ficţiune din literatura română.

A tradus cartea „Captivi“ a lui Norman Manea, carte apărută în America la Editura New Directions, şi care s-a bucurat de recenzii foarte bune în „The Chicago Tribune“, „The Los Angeles Review of Books“ şi „The New York Times“.

Multe dintre traducerile ei au apărut în publicaţii de prestigiu precum „The Guardian“, „The Review of Contemporary Fiction“, „Words Without Borders“, „Jewish Fiction“, „Salmagundi“, precum şi în antologia Best European Fiction.

Locuieşte în: Bucureşti.