Cum scăpăm de flash-urile nocive care revin obsesiv în minte. Cele mai comune cauze ale stresului post-traumatic

Foto Arhivă Adevărul

Trăirea unui eveniment major care implică ameninţarea cu moartea sau vătămarea corporală gravă, asistarea ca martor la un eveniment de aceeaşi natură care-i priveşte pe cei din jur sau primirea unei veşti zguduitoare sunt urmate, de foarte multe ori, de un stres care ne poate schima cursul vieţii.

“Tulburarea de stres posttraumatic (TSP) se dezvoltă la persoane care au trăit un eveniment şocant, înfricoşător sau periculos. Este firesc ca teama să fie resimţită în situaţii traumatice. Teama declanşează schimbări în organism cu rol de apărare împotriva pericolului sau de evitare a acestuia. Aproape toată lumea experimentează reacţii după traume, însă, în cazurile de TSP, persoanele se pot simţi stresate sau speriate chiar şi atunci când nu sunt în pericol”, explică, pentru "Adevărul", Erna Constantin, psihoterapeut, psihologie integrativă.

Stresul posttraumatic este o tulburare de anxietate care se manifestă prin retrăirea constantă a evenimentului traumatic, evitarea stimulilor asociaţi şi o hiperactivare neurofiziologică. Insomniile, agitaţia, palpitaţiile,dificultăţile de concentrare, gândurile cumplite şi visele terifiante fac din viaţa celui care trece prin tulburarea de stres posttraumatic una de coşmar.

“Simptomele TSP nu apar la toată lumea imediat după evenimentul traumatizant. Simptomele apar în termen de 3 luni de la incidentul traumatic, dar, uneori, încep şi după câţiva ani, atunci când contactul cu o altă experienţă a readus în prim plan amintirea evenimentului care a produs stres.
 

Simptomele trebuie să dureze mai mult de o lună pentru a fi definite TSP. Simptomele sunt: flash-ri sau imagini, amintiri supărătoare legate de evenimentul traumatic, coşmaruri, gânduri înspăimântătoare, inclusiv simptome fizice cum ar fi bătăi accelerate ale inimii sau palpitaţii, tensiune, transpiraţii, greaţă”, mai spune psihoterapeutul. 

Atitudine defensivă şi anxioasă, chiar dacă, în realitate, situaţia nu e deloc periculoasă 

Persoana care  trăieşte o tulburare de stres postraumatic are de asemennea, simptome de evitare şi de paralizie emoţională şi o tendinţă de izolare. Evită tot ceea ce este leagt de traumă, şi îşi pierde interesul pentru lucrurile care anterior evenimentului o captivau şi se comportă ca şi cum trauma care a bulversat-o ar fi un eveniment iminent.

“Simptomele pot porni de la gândurile şi sentimentele proprii ale persoanei. Cuvinte, obiecte sau situaţii pot fi memento-uri ale evenimentului declanşat. În acest caz, se vor evita acele locuri, evenimente sau obiecte care ar putea reaminti de experienţa traumatică, ceea ce ar putea face ca o persoană să îşi schimbe apoi rutina personală. 

Alte simptome care apar în cazul TSP sunt senzaţia de vinovăţie puternică, griji excesive, accese de furie şi, de asemenea, persoana se poate speria uşor şi poate avea dificultăţi în a adormi.

Aceste simptome pot face persoana să se simtă stresată şi nervoasă şi de aceea poate îndeplini cu dificultate sarcinile de zi cu zi, înregistrând dificultăţi de concentrare. Pe lângă apariţia amintirilor caracteristice evenimentului traumatic, pot fi înregistrate gânduri negative despre sine şi lume şi pierderea interesului pentru activităţile plăcute”, mai spune Erna Constantin. 

Copiii pot avea reacţii şi mai severe la traume

Boala evoluează diferit de la un adult la altul, iar la copii diferă mult, din punct de vedere al reacţiilor, faţă de manifestările persoanelor de vârste mature. 

“Copiii şi adolescenţii pot avea reacţii extreme la traume, iar simptomele pot fi diferite de cele ale adulţilor. La copiii foarte mici, sub vârsta de 6 ani, reacţiile pot fi: umezirea patului după ce copilul a învăţat să folosească toaleta, uitarea sau imposibilitatea de a vorbi, imaginarea evenimentului înfricoşător în timpul jocului, neobişnuita reacţie de dependenţă faţă de un părinte sau adult. 

În cazul copiilor mai mari şi al adolescenţilor, se pot dezvolta comportamente perturbatoare, lipsite de respect sau distructive. De asemenea, copiii mai mari şi adolescenţii se pot simţi vinovaţi că nu au prevenit efectele evenimentului traumatic, de exemplu rănirea sau decesul cuiva. Ei pot avea, de asemenea, gânduri de răzbunare”, mai spune psihoterapeutul.

Factorii care cresc riscul tulburării de stres posttraumatic

Riscul apariţiei acestei tulburări creşte pe măsură ce intensitatea şi apropierea fizică faţă de elementele de stres cresc. 

“Nu toata lumea cu TSP a trecut printr-un eveniment traumatic. În unele cazuri, TSP se poate dezvolta după ce un prieten, rudă sau o persoană apropiată a experimentat un eveniment traumatic. La fel, nu toţi cei care experimentează un eveniment traumatic dezvoltă TSP, pentru că există factori care cresc riscul TSP şi factori care reduc riscul TSP.

Factori care cresc riscul TSP sunt: menţinerea în cadrul traumatizant,  senzaţia de groază, de neputinţă sau de frică extremă, lipsa sprijinului social după eveniment, confruntarea cu stresul suplimentar după eveniment, cum ar fi pierderea cuiva drag, prejudiciul în urma evenimentului – pierderea unui loc de muncă sau a casei”, mai spune specialistul.

Cu cât persoana cu tulburarea de stres posttraumatic cere mai repede ajutorul celor din jur, cu atât şansele ei sunt mai mari să-şi revină.

Pe măsură ce timpul trece, tulburarea devine tot mai greu de depăşit , iar şansele de revenire la o viaţă normală scad considerabil.

“Factorii care pot reduce riscul TSP sunt: tratamentul de specialitate, sprijinul din partea familiei şi prietenilor, găsirea unui grup de suport după un eveniment traumatic, a învăţa starea de bine în raport cu propriile acţiuni în faţa pericolului, strategia de adaptare pozitivă, încurajarea capacităţii de a acţiona şi de a răspunde eficient în ciuda sentimentului fricii.

Principalele tratamente pentru persoanele cu TSP sunt medicamentele, pentru situaţiile mai acute şi vorbim doar de medicamente prescrise de medicii de specialitate şi psihoterapia”, explică Erna Constantin. 

Terapie prin expunere

Tratamentul de specialitate este, de multe ori, singura şansă pentru recuperare parţială sau totală şi revenirea la o viaţă normală. 

“În ceea ce priveşte psihoterapia, aceasta poate dura de la 6 la 12 săptămâni, dar şi mai mult, în funcţie de ritmul persoanei şi de gravitatea şocului suferit. Psihoterapiile eficiente au tendinţa de a sublinia câteva componente cheie, inclusiv educaţia despre simptome şi strategiile de gestionare a simptomelor. Terapeutul poate recurge la terapia prin expunere. Acesta ajută persoana să se confrunte şi să îşi controleze frica, expunerea la traumă fiind experimentată de data aceasta într-un mod sigur sau în care persoana să se simtă în siguranţă. 

De asemenea, prin restructurare cognitivă, persoana este ajutată să dea sens amintirilor. Uneori, oamenii îşi amintesc în mod diferit evenimentul faţă de cum s-a întâmplat de fapt, pentru că depinde de modul în care a fost perceput. Prin intermediul psihoterapiei, persoana va ajunge să se uite la ceea ce s-a întâmplat într-un mod realist”, încheie cunoscutul psihoterapeut.