Constantin Marta, condamnat de comunişti pentru că le-a dat trei pâini partizanilor din Munţii Argeşului: „Toată tinereţea mi-a mâncat-o puşcăria“
0
Constantin Marta sau Telu Marta (81 de ani), cum îl ştie toată suflarea din comuna argeşeană Aninoasa, este unul dintre zecile de mii de prigoniţi ai istoriei care au îndurat chinurile de la Jilava, Gherla, Periprava şi Grinzi, după ce el şi familia sa au întins o mână de ajutor unor partizani anticomonişti refugiaţi în munţi.
A fost condamnat pentru înaltă trădare şi a ispăşit şase ani, trei luni şi două săptămâni de închisoare în condiţii extrem de grele
„Weekend Adevărul“: Din ce cauză se făceau arestările din Ajunul Crăciunului, în 1957, când a venit Securitatea şi l-a luat şi pe tatăl dumneavoastră?
Constantin Marta: Pentru că aici, la noi, la Aninoasa, cam toţi adăpostiseră sau ajutaseră doi partizani din zonă, Şerban şi Voican, unul din Coteşti, celălalt din Capu Piscului, cei care în timpul colectivizării au răsturnat maşina propagandiştilor comunişti la Capu Piscului. I-au bătut pe ăia şi au fugit. La noi nu stătuseră mult, câteva zile, cred. De fapt, trecuseră de vreo două ori pe aici.
Familia dumneavoastră ştia cine sunt cei doi?
Auzisem! Noi, acasă la tata, aveam o brutărie. Făceam pâine pentru muncitorii de la pădure. Ei, partizanii, se cunoşteau cu un cumnat de-al meu şi trecuseră pe la el. Eu aveam 18 ani neîmpliniţi. Le dădusem câteva pâini când am trecut odată cu căruţa. Aveam un magazin mic pe unde trecea trenuleţul ăla, mocăniţa, care căra buşteni de la Stâlpeni, pe calea ferată. Ducându-mă cu pâine la magazinul ăla din staţie, unde se încărca trenul ca să se ducă la munte, m-am întâlnit cu ei şi le-am dat pâinile alea, apoi şi-au văzut de drum. N-am avut treabă cu ei, nimic. Altă dată, când au venit pe la cumnatul meu, treceam pe acolo cu căruţa de pâine şi s-au suit şi ei. I-am adus până acasă după ce i-am trecut, aşa, printre poliţişti, că erau câţiva pe drum. Normal că partizanii erau urmăriţi. Nu şi-au dat seama că în căruţă am pe cineva. Au scost capul abia când am ajuns la ai mei. Au stat la noi vreo două zile, dup-aia au plecat pe la alţii, în total pe la vreo 25 de familii.
Atunci, odată cu ceilalţi v-au arestat şi pe dumneavoastră?
Nu! Pe mine, mai târziu! Atunci, pe 24 decembrie 1957, ne-am pomenit cu poliţia la 4.00 dimineaţa, în timp ce noi lucram, făceam la pâine de noaptea. L-au arestat pe tata, cu ceilalţi, dar pe mine nu m-au luat atunci. Nici nu ştiam ce va urma. Vă daţi seama, jale mare peste tot. Pe 12 februarie mă pomenesc că vine de la Primărie un securist de aici şi mă cheamă să merg la Sfatul Popular, că atunci aşa era... Îl ştiam, era unul din comună. I-am zis: „Băi, Nae, e ceva? Spune, ca să ştiu să mă îmbrac!“. Eram într-un pulover, că era călduţ afară. „Nu, nu, nu, că vii înapoi“, a zis el şi am plecat aşa. M-a vrăjit, m-a dus la Sfatul Popular şi, când am intrat pe poartă, mi-a pus ochelarii negri la ochi. M-a dus într-o cameră şi m-a ţinut acolo până seara, la 8 şi ceva, oricum era întuneric bine, că iarna se întunecă mai devreme. Între timp, cât am stat eu cu ochelarii negri pe ochi, s-a dus şi a mai arestat două femei de aici din comună: nevasta lui Constantinescu, care era arestat din 24 decembrie, ca şi tata, şi încă o femeie. Cu mine, trei persoane.
„Cu asta am intrat eu la puşcărie“
V-au interogat, v-au spus pentru ce sunteţi arestaţi?
Ne-au dus la Godeni (n.r. – o altă comună din Argeş), au luat şi de acolo câteva persoane şi ne-am făcut opt inşi. De aici ne-au dus la Câmpulung, la Miliţie. Ne-au băgat la beci şi ne-au ţinut până seara la 11.00. Din „bandiţi“ nu ne-au scos. Ne-au încadrat în articolul ăla cu „înaltă trădare“. La 11.00 noaptea ne-au bagăt în dubă şi ne-au trimis la Piteşti, la Securitate. Vai şi amar! Ce bătăi am mâncat în noaptea aia, nu vă mai spun! Câte o jumătate de oră fiecare, că eram mulţi. Ne făceau întruna bandiţi şi ziceau c-am vrut să dăm comuniştii jos. „Bandiţilor, hoţilor, tâlharilor“, în toate felurile. Dădeau în noi cu bulanul de cauciuc cum ai bate fasolea, peste faţă, peste mâini, peste tot. Am mâncat bătaia aia zdravănă şi ne-au băgat la Securitate, în celulă. Dimineaţa, pe la 7.00 ne scot iar la anchetă: „Recunoşti că i-ai dat pâine lu’ cutare?“. Am început să scârţâi. Ei: „Uite dovada! Ai făcut, ai dres...“. Îi prinseseră pe Şerban şi pe Voican, iar ei spuseseră tot: la cine au stat, cu cine s-au întâlnit, cine ce le-a dat... Şi ne-au luat iar la bătaie, pe rând, aşa. Trei luni am stat în chinurile astea.
Aţi avut parte de un proces, de o judecată?
Abia după trei luni au început să ne ducă la judecată. Ne-au pus lanţuri la picioare, ne-au legat de mâini, ne-au încărcat într-o dubă şi ne-au dus la CFR Piteşti. Acolo era o sală mare în care erau toţi membrii de partid ai CFR-ului, ăia care strigau comdamnările la moarte. În stânga şi-n dreapta, stătea câte un poliţist, fiecare cu arma întinsă spre noi. În faţa judecătorilor, era o masă pe care erau puse câteva pistoale şi alte câteva lucruri pe care le-au găsit pe la fugari, la partizanii ăştia. N-a strigat niciunul condamnare la moarte în cazul nostru, într-adevăr. Când mi-a venit condamnarea, mi-au dat opt ani, prima dată. Au făcut recurs, că n-au fost mulţumiţi şi mi-au mai dat patru ani. Mi-au făcut o condamnare de 12 ani. Cu asta am intrat eu în puşcarie.
„Uite-aşa se încolăceau şerpii pe picioarele noastre“
Unde v-au repartizat?
La Jilava. Ne-au dus acolo cu duba. De-afară se vedea frumos, n-aveai idee ce era înăuntru: o livadă de pomi fructiferi, de piersici, de ziceai că e grădină de vară, dar înăuntru, jale! Ne-au băgat la şerpărie. O cameră mică, cu o ferestruie şi mai mică – acolo puneau agăţate lanţurile şi bilele de fier, alea oleacă mai mici decât o minge de fotbal, cu care mergeam târâş, încătuşaţi, pe care le aveam noi legate de picioare. Asta era persecuţia. Ne-au lăsat în izmene şi în cămaşă. Pe jos erau şerpi vii care mişunau: uite aşa se încolăceau pe picioarele noastre. Care era mai slab de inimă, vai de el, dar nu cred că aveau venin. Doar se împleticeau aşa de noi! De la şerpărie m-au bagat la tortură, la răduit. Apă, până la genunchi, rece, rece, de ziceai că-ngheţi. De sus pica altă apă, direct în cap. Picături reci ca gheaţa. Ne-a ţinut aşa o noapte întreagă, de-am zis că acolo murim. Era un coşmar să vezi că pe deasupra apei care te-mpietrea acolo, mai pluteau şi nişte grătare de paturi. Eram cinci inşi acolo. Eu eram cel mai tânăr dintre ei. Ne-au ţinut aşa până la 4.00 dimineaţa.
„Când m-au mutat în altă cameră, mirare: am dat de tata“
Se întâmpla să se şi moară în camera asta, cu apă ca gheaţa?
Da, se întâmpla. Era acolo şi un consătean de-al meu, un bătrân de 60-70 de ani. El n-a mai rezistat, bietul, a murit. De acolo, ne-au bagat în Fortul 13, la camera 19. Eram 29-30 de inşi în încăperea asta mică, avea cam patru pe patru metri. Paturile erau puse câte patru, unul peste altul. În colţ era o rogojină, acolo făceam nevoile, necesităţile, toţi, toată ziua, în nişte hârdaie, tonete, cum le ziceam. Mâncarea era slabă, slabă: numai cir de mămăligă şi zeamă de arpacaş. Eram toţi distruşi. Ne scoteau la aer numai zece minute, la trei zile, iar dacă doar îndrăzneai să ridici un pic capul, o luai după ceafă, de te rupea. Stingerea se dădea la 10.00 seara. Dimineaţa, la 5.00, se dădea alarma. Ne sculam în picioare şi stăteam aşa până seara la 10.00. N-aveai voie nici să te-apropii de pat.
Ce era cel mai greu de îndurat?
Foamea şi frigul. Mi-amintesc că, la un moment dat, nu mai puteam de frig. Nu mă mai ţineau puterile să stau în picioare. Şi-am zis că ce-o fi, o fi şi m-am ghemuit lângă pat, dar tot tremuram de frig. M-a văzut un caraliu pe vizetă şi a venit de m-a scos afară. M-a dus la camera 1, acolo unde executau un ţigan condamnat la moarte şi mi-a dat o bătaie, de-am crezut că o să mor şi eu. Mi-a izbit cu cizma la inimă de-am scuipat sânge. M-a luat de jos şi m-a aruncat direct în uşă. Când m-a prins uşa, mi-a retezat degetul de la piciorul drept... Ţâşnea sângele din mine ca la porc. Un coleg de-al meu a rupt cămaşa de pe el şi-a sărit repede şi m-a împrejurat cât a putut el de bine ca să nu-mi mai curgă sânge. A bătut în uşă, a venit caraliul şi m-a dus până la urmă la infirmerie, de m-au pansat. Am stat în chinurile astea un an şi 21 de zile. Când m-au mutat în altă cameră, mirare: am dat de tata. N-au ştiut că suntem tată şi fiu, că probabil nu ne băgau în aceeaşi cameră. Fusesem arestaţi la date diferite, nu şi-au dat seama. După doar o săptămână, ne-au despărţit, însă, pentru că pe tata l-au luat de la Jilava şi l-au trimis la munci, la canal. Muncea acolo cu roaba...
„Cu un cuţit le tăiau buboaiele, în viu“
Dumneavoastră cât aţi mai rămas la Jilava?
Un an şi 21 de zile! Apoi ne-au îmbarcat pe mine şi pe alţii într-o dubă şi ne-au dus la tren, într-un vagon ca de vite. O săptămână ne-au ţinut în tren, aproape nemâncaţi, doar din când în când primeam câte o bucăţică de turtui şi 100 de grame de pâine. Am ajuns în cele din urmă la Gherla, puşcărie mare. Ne-au bagat în cameră. Acolo, ce să vezi: dau iar peste tata, într-o încăpere în care erau 70 de oameni. Vă daţi dumneavoastră seama ce înseamnă asta: 70 de inşi între patru pereţi. Tot aşa, ca dincolo, paturi puse unele peste altele! Era cald, noi eram nemâncaţi, vai de noi, numai zeamă aveam... Erau buboaiele pe oameni cât pumnul. Unii aveau şi câte patru. Pe ăştia cu buboaie îi scoteau afară, îi puneau cu burta jos pe o bancă, un caraliu pe suia pe ceafă şi altul pe picioare, iar cu un cuţit le tăiau buboaiele în viu, ca pe prescură, în cruce. Vă daţi seama ce dureri. Îi băgau în camere şi oamenii nici nu mai puteau să mai sufle. Unii mureau, îi luau şi-i duceau la
groapă.
„Pe mine mă băteau crunt, iar tata plângea, săracu’, de durerea mea“
Tatăl dumneavoastră cum suporta închisoarea?
Greu, vă daţi seama! Dar mai greu îi era de mine... La Gherla făceam ture de serviciu, câte doi înşi. Când venea hârdăul cu mâncare, trebuia să-l împărţim la inşi cu cana: câte o cană la fiecare. La sfârşit, trebuia, obligatoriu, să mai rămână în hârdău cinci căni de zeamă de arpacaş. S-a întâmplat ca la un moment dat, când băieţii au văzut că a mai rămas mâncare în hârdău, să sară şi să lingă tot. Când a venit caraliul să ia hârdăul, l-a găsit gol: „Unde e restul de mâncare?“. Normal, ştia că trebuie să rămână. Eu, ce să zic: „Păi au mâncat-o băieţii, că le-a fost foame“. Atunci ne-a scos, pe mine şi pe celălalt băiat de serviciu, şi-au început iar bătaia. Cruntă! Timp de o oră. Tata asista la toată treaba asta şi plângea. Plângea săracu’, de durerea mea.
PATRU ANI LA GHERLA
La muncă după cât timp v-au dus?
După două săptămâni, au început să facă loturi pentru munci agricole, canal, fabrică. Loturi peste loturi, că eram vreo 3.000 de oameni la Gherla. Gândiţi-vă cum era celularul: ca un stup de albine, în care zumzăia încontinuu, înfundaţi cu grătarele la geamuri. Prima dată a plecat tata. După trei săptămâni, ne scoate şi pe noi în fabrică. Nu ştiu dacă aţi auzit vreodată de mobila aia neagră, Gherla. Acolo ne-au dus, la mobilă, pe mine şi pe un consătean, Grigore Nicu. Ne trimiteau la un atelier de făcut rasteluri pentru arme, la tâmplărie, cum ar veni, în fabrică. Ce să facem noi la un atelier de tâmplărie, că în viaţa mea nu ştiusem ce e aia o rindea?! Ciopleam şi noi, acolo, cum nimeream. Când trecea căpitanul, un bărbat frumos, înalt şi cu mustaţă, nu ştiam pe unde să ne ascundem. El venea pe o parte, iar noi ne duceam pe cealaltă parte, pe rând, la WC. De la tâmplărie, căpitanul m-a trimis la strung de lemn. Acolo erau cinci studenţi, cu vechime de 4, 12, 15 şi 18 ani, fiecare cum era condamnat. Am lucrat acolo vreo două luni. Eram mai liniştiţi pentru că noi, deţinuţii, puteam, de aici, să-i urmărim cumva pe caralii şi să ne dăm seama când vin la noi în sală. Aşa că, atunci când ştiam că vin, ne apucam de muncit mai cu putere. În rest, o lăsam şi noi mai moale. Era mai bine, că nu prea aveau cum să ne prindă, aşa ziceam noi. După alte trei luni, vin să mă ia şi mă duc la brutărie, că eu pe acte eram brutar de meserie. Aveau nevoie de hrană rece pentru 1.000 de persoane pe care le trimeteau în coloană la munci agricole. Vine un plutonier major şi mă strigă. Eu m-am dus frumos la el, dar nu am luat poziţia de drepţi şi nici nu mi-am dat boneta jos şi mă ia la o bătaie şi dă cu mine de mesele alea, că eram prăpădit, slăbuţ... După care mi-a zis că de-acum o să lucrez la brutărie. În total, la fabrică la Gherla am stat patru ani. ;
Încă o supravieţuitoare la Aninoasa
„Comandant la Periprava şi Grinzi era Ion Ficior, criminalul ăla“
„Weekend Adevărul“: În afară de tatăl dumneavoatră, aţi mai întâlnit şi alţi oameni din sat arestaţi în loturile din 1957-1958?
Constantin Marta: Cum să nu! Când am fost transferaţi în colonie! Eram vreo 800 de inşi când a venit ordinul să ne ducă la Periprava. Ne-au îmbarcat în tren, ne-au dus la vapor, apoi la Tulcea, iar de acolo, la Periprava, la colonie. Ce să vezi matale: chiar acolo, dau de un consătean de-al meu, vecin, Bugheanu, bătrân, săracu’, arestat că se opusese colectivizării. Abia mergea, vai de el! Când m-a văzut, aproape că i-au dat lacrimile. M-a luat de gât şi m-a pupat. S-a dus moşul şi mi-a adus un pepene murat, micuţ, oleacă mai mare ca pumnul. Când l-am mâncat, l-am simţit ca pe o prăjitură, cea mai bună din lume. Vă daţi seama cum venea asta după cinci ani în care mâncasem doar zemuri?!
Ce munceaţi în colonie?
Mai mult la sapă, la vie, lângă Letea, pădurea aia groasă şi joasă, unde aţi văzut dumneavoastră, la televizor, hergheliile alea de cai, ca-n filme. Mi-amintesc că era încă vreme de iarnă când făceam gropi pentru viţe, pe vânt. Şi era un frig greu, la 7 kilometri de mers pe jos, nemâncaţi, îmbrăcaţi doar cu zeghea aia de deţinuţi pe piele, cu târnăcopul şi sapa în mână. Ce puteai să faci pe gerul ăla?! Dădeai ce dădeai, dar nu puteai să spargi, că era îngheţat. Migăleam acolo, vai de capul nostru! Comandant la Periprava şi Grinzi era Ion Ficior, criminalul ăla, pe care l-aţi văzut la televizor când l-au judecat. În primăvară ne mută la Grinzi, să fim mai aproape de Letea. Când a început să iasă porumbul, ne-au băgat pe rânduri. Erau lungi, lungi, de 5-6 kilometri. Venea Ficior, ăsta, călare pe-un cal alb, ofiţeresc, cu şa albă, printre rânduri, după noi, să vadă el că nu scapă vreunu să-şi tragă sufletul, printre rânduri. Într-una din zile, era într-o sâmbătă, ne-au scos de la muncă mai repede, pe la 12.00-13.00 şi ne-au băgat la colonie. La 7-8 metri de barăcile noastre erau porţile unde stăteau caraliii. La un moment dat, intră pe poartă o căruţă. Unul dintre caralii îmi face semn cu mâna să vin să o iau şi să o duc în spatele barăcilor. Eu, învăţat cu caii, cu căruţa, că avusesem şi acasă, vă daţi seama, pun mâna pe hăţuri şi dau să sar în atelaj. Când mă uit în spate, zăcea acolo un om împuşcat şi vânăt. De frică, am sărit pe partea cealaltă din căruţă. Caraliii râdeau să moară. Îmi dăduseră căruţa ca să-şi bată joc. Am strigat şi eu pe Gali, un alt deţinut, să ia caii şi căruţa, că mie mi-e frică de ei. Îl fac atent să se uite în căruţă. Când ajungem după baracă, dăm fânul la o parte şi-l vedem mai de aproape. Omul chiar era împuşcat. În inimă. N-a trecut o juma’ de oră, că au şi venit după el şi l-au tras într-o groapă comună, cum îi puneau pe toţi, unul peste altul, mai rău ca pe nişte câini, de nu i-a mai identificat nimeni, niciodată.
„PE PACHETUL MEU ERA ISCĂLITURA LUI TATA“
Vestea liberării când a venit?
A mai durat, dar au fost nişte semne înainte. La Grinzi, munci, sapă... Lângă noi, deţinuţii de la drept comun, care erau în regim semiliber. Odată îi auzim că strigă: „Băăăă, vă liberaţi, băăăă! Vă dă drumul, bă!“. Noi n-am prea crezut ce ziceau ăia. A venit o dubă cu caralii şi au strigat 18 inşi. Le-au scos lanţurile de la picioare, le-au pus cătuşele şi i-au tuns pe loc. „Fraţilor, ăştia ne omoară“, ne-am zis noi. Eram toţi disperaţi. Au plecat cu ei, s-au dus! Ăia de la dreptul comun, continuau să strige: „Vă liberaţi, băăă!“. Ce să vezi, după o săptămână vin iar caraliii cu altă dubă şi iau de data asta 50 de inşi. Aceeaşi figură şi pleacă cu ei. Ce făceau, de fapt ? Ca să nu se afle că urmează să fim liberaţi, ne speriau aşa, ca să nu ne oprim din muncă. După două săptămâni, am început să vedem că trec elicoptere. Veneau şi se întorceau de la Grinzi, unde era Ficior ăsta comandant. Între timp, ne cheamaseră să ne dea nişte scrisori. Primisem de acasă un pachet, şi, ce să vezi, pe pachetul meu era iscălitura lui tata. Când am văzut, mi-am dat seama că tatăl meu se liberase. Bucurie mare! De atunci, eu tot sperasem că urmează şi liberarea mea.
Cât aţi mai avut de aşteptat până la la ziua cea mare?
Cam după o lună, ne-au încolonat să ieşim pe poartă. Era aproape mai. Începuseră cireşii să se coacă. Era floarea-soarelui mare şi porumbul la fel, că-n Deltă e mai cald. Nu ne-au mai dus la porumb. Au făcut careu cu noi şi ne-au trimis la floarea-soarelui. Lângă noi, iar deţinuţii de drept comun: „Vă liberează, băăă! Scăpaţi!“. Niciunul dintre noi n-a vrut să mai muncească. A venit comandantul la noi şi ne-a ameninţat: „Bă, vă omor!“. În timpul ăsta, deasupra veneau şi se întorceau elicoptere. „Sigur se întâmplă ceva“, ne-am zis noi. A doua zi, când să ieşim pe poartă, la muncă, n-am apucat să facem 50 de metri, că ne întorc din drum şi ne trimit la barăci, ca să stăm aşa până la noi ordine. Apoi iar ne scot la careu, ne numără, iar dau să ne scoată pe poartă, iar ne întorc la barăci: „Fiecare să-şi ia bagajul şi să vină la careu“. Apar caraliii cu nişte tabele: „Cine se aude strigat trece în dreapta, cine nu, rămâne pe loc“. Strigă 125 de inşi, printre care şi pe mine. Ne bagă la baracă, ne dau hainele noastre şi ne spun în ce direcţie mergem: unii la Câmpulung, unii la Bucureşti, alţii la Craiova... Ne-au făcut foi de drum şi ne-au ţinut aşa până seara. La 10.00 ne-au încolonat câte 25 de inşi, cu garda militară lângă noi, şi-n dreapta, şi-n stânga, şi ne-au dus la bac. Ne-au îmbarcat cu direcţia Tulcea. Am ajuns pe la 8.30 dimineaţa. Acolo, lume multă. Întreba fiecare dacă ştim ceva de fratele, cumnatul, tatăl, pe cine aveau ei în închisoare. Erau sute, sute de oameni. De la Tulcea ajungem în Gara de Nord. Vă daţi seama câte mii de oameni, din toate coloniile, eram acolo?!
„MAMEIÎI CONFISCASERĂ TOT“
Eraţi afară, în sfârşit! Simţeaţi că se terminase chinul?
O parte din el! M-am liberat după şase ani, trei luni şi două săptămâni. Toată tinereţea mea, vă daţi seama, mi-a mâncat-o puşcăria! De la Bucureşti am venit cu trenul acasă, unde tata era deja de o lună sosit. Nu mai găsise nimic. Mamei, cât am fost noi plecaţi, îi confiscaseră tot: caii, căruţa, vaca, oile, porcii, plugul, hamurile, până şi izmenele noastre. Tot ce era bun de luat luaseră. Nici în ziua de azi, nu le-am mai văzut înapoi. Până şi casa în care stătea. Ajunsese să stea cu chirie în casa ei. Am şi acum chitanţele de la primărie. Mulţumesc lui Dumnezeu că mă ţin pe picioare. Dintre toate cele 25 de familii în care au fost arestări, am rămas singurul în viaţă. În rest, au murit toţi, mai puţin o fată arestată atunci, acum bătrână, ca şi mine.
Cum au fost anii de după temniţă?
Ai fi crezut că dacă ai ieşit, o să-ţi fie bine, dar nu. Nici ce a urmat n-a fost uşor. Ce persecuţie am îndurat în comună numai eu ştiu: „Banditule, ai vrut să dai regimul peste cap“, îmi striga primarul. Am avut o viaţă foarte grea. După un an m-am căsătorit. Am muncit la mină. Venea Securitatea şi acolo după mine, să vadă cu cine vorbesc, ce fac. Soţia era la colectiv, aşa că ne-au dat şi nouă 6 prăjini, lot ajutător, aici în comună. Munceam la colectiv, la făcut norme. Speram c-o să fie mai bine, dar într-o zi, mă întâlnesc pe drum cu primarul şi cu încă unul care-i zice primarului de mine, că să-mi ia prăjinile alea, că nu le merit, c-am vrut să răstorn regimul. Ştiam că asta o să se întâmple şi, în drum spre casă, m-a podidit plânsul. Aveam două fetiţe de crescut. Când m-a văzut soţia cu lacrimi în ochi, i-am zis ce auzisem. Ea m-a îmbărbătat şi mi-a zis: „Dă-l încolo de pământ,
să-l ia!“. Aşa m-au chinuit şi nu mi-au dat pace mult timp după liberare.
Foto: Telu Marta şi soţia
„NE-AM DESCURCAT“
Şi ce-aţi făcut apoi?
A venit vremea când am început să lucrez ca şofer. Eram omenos şi plăcut de oameni... Mai opream şi luam câte unul cu coasa, cu bagaj, deşi erau şi inşi care se uitau urât la mine. La întoarcere, mai ieşea câte unul cu o felie de brânză, cu o bucată de carne de miel... Era ceva! Conduceam şi mă uitam la casele mari de gospodari şi mă întrebam dac-oi putea şi eu vreodată s-ajung aşa. Maica Domnului mi-a dat aşa soţie pe plac, că ne-am făcut o gospodărie cum scrie la carte, că mi-a plăcut să muncesc: de la brutărie până la comerţ, mai târziu, când s-a mai înmuiat prigoana. Ne-am descurcat. Fetele s-au mărit, s-au dus la şcoli, la facultate... Ce să vă zic, cu toate chinurile prin care am trecut, Dumnezeu mi-a arătat că niciodată nu mă lasă!
Elena Sima (83 de ani) a fost, alături de mama sa, de fratele şi de o soră mai mare, una dintre zecile de persoane din Aninoasa arestate în loturile din 1957 şi 1958 pentru că i-au adăpostit de cei doi partizani: Şerban şi Voican. A ispăşit cinci ani şi jumătate de temniţă comunistă, o mare parte din pedeapsă la Jilava, restul, la Miercurea Ciuc, Arad şi Oradea. Când s-au întors din puşcărie, ea şi ai ei n-au mai găsit nimic acasă. Comuniştii le confiscaseră tot. Şi-au reînceput viaţa de la zero. Nu s-a căsătorit niciodată şi nu are copii. Ea şi Constantin Marta sunt singurii dintre localnicii trimişi atunci în puşcărie care mai sunt, astăzi, în viaţă.
Foto: Elena Sima
Foto: Telu Marta şi Elena Sima
Se încarcă comentariile...
