Cele mai frecvente greşeli făcute în drumeţie. Cum şi în ce moment pot fi culese florile de munte

Flori de munte

Incursiunile oamenilor în mijlocul naturii trebuie să respecte anumite reguli pentru a nu produce dezechilibre care să afecteze mediul.

În anul 1920 apărea, la Editura Cartea Românească, o lucrare ce cuprindea sfaturi utile pentru amatorii de drumeţii montane, intitulată „Cartea Munţilor“. Semnată de Bucura Dumbravă (pseudonimul prozatoarei Fany Seculici), cartea era reeditată în 1924 sub egida „Hanul Drumeţilor - Asociaţie Patriotică pentru răspândirea turismului şi crearea de parcuri naţionale în România“.   

În lucrarea amintită, erau prezentate, pe capitole distincte, anumite reguli specifice care trebuie respectate de membrii grupurilor în timpul ascensiunilor montane. În unul dintre aceste capitole erau prezentate câteva recomandări - reguli de bun simţ pentru turiştii care aleg să-şi petreacă timpul liber în mijlocul naturii:

- „Să nu rupi nici o floare, dacă nu eşti hotărât s'o duci până acasă şi s'o îngrijeşti, aşezând-o într'un vas cu apă“

- „Când vrei să strângi un buchet, să culegi întâi florile cari cresc mai sus şi pe urmă pe cele de mai jos. Nu e bine să le rupi trecând la deal, pentru că le plimbi degeaba şi ele se vestejesc, ci culege-le într'a doua jumătate a excursiei, când începe întoarcerea şi esti mai aproape de casă“

- „Multe flori de munte, mai ales cele de primăvară, sunt atât de fragede, încât nu trebuie duse cu mâna. Aşază-le într'un coş sau într'o traistă. Florile cu tulpine scurte, ca ghioceii, brânduşele, potiraşele, ghinţurele, stânjineii, ciuboţica-cucului, le poţi culca straturi-straturi chiar în traistă. Florile lungi, ca coprinele, şi apoi cele văratice, le aşezi cu cozile în sac şi cu capetele în afară, strângând bine gura traistei. Un alt chip de transport, ca să nu vestejească, e să le legi în mănunchiuri, cu sfoară sau cu fire de iarbă lungi şi tari, ţinând apoi buchetele, de funia de iarbă sau de sfoară, cu capetele florilor în jos“

- „Să nu dai în unele buruieni, urzici sau scaeţi, cu un gest eroic, rupându-le subt cuvânt că sunt <rele>. Ca să nu te vatăme, n'ai decât să nu te apropii de ele; <răutatea> lor nu e agresivă ca cea omenească; nu s'a văzut încă nici o urzică alergând după cineva ca să-l ardă. Apoi distrugerea ta superficială nu are alt efect decât sluţirea locului, pentru că o buruiană, fie chiar <rea>, e mai estetică atunci când se ridică plină de viaţă, decât atunci când e pe jumătate ruptă şi vestejită“

- „Să nu dai jaf în ciuperci, pentru aceleaşi cuvinte. Ce bogat în culori şi în forme e neamul lor pitic! Cât de veninoasă să fie o ciupercă, ea nu cere singură să fie mâncată, iar ochiului tău nu-i face niciun rău, nici cea mai otrăvicioasă - buretele pestriţ - amanita muscaria.  Dimpotrivă, acest burete e o podoabă a pădurilor de brazi, cu pălăria lui roşie aprinsă pătată cu alb. Ci ia o carte de botanică, drumeţe, şi învaţă numele şi felul ciupercilor, ca să ştii care sunt pentru bucuria ochilor şi care pentru a gurei. Ce mâncări delicioase de ciuperci poţi face la munte!“