Preoţi prinşi în lanţurile regimului comunist pentru că nu s-au lepădat de credinţă

Una dintre cele mai vânate categorii sociale de către autorităţile comuniste au fost preoţii. Biserica a reprezentat ultimul obstacol în subjugarea întregii naţiuni române. Încarcerarea preoţilor a fost  unul dintre cele mai mârşave mijloace prin care comuniştii au încercat să-şi atingă scopul. Preotul Nicolae Bordaşiu sau Ioan Bărdaş, sunt doar doi dintre cei care au refuzat să colaboreze cu Securitatea şi au trăit clipe greu de imaginat.

Preotul Nicolae Bordaşiu frecventează Mănăstirea Antim din Bucureşti, acolo unde a luat fiinţă mişcarea „Rugul Aprins”., mişcare ce  a intrat în vizorul Securităţii.

 „Fiind preşedintele Asociaţiei Studenţilor în Teologie, împreună cu alţii: Braga Roman, Plămădeală Leonida, Stelian Manolache etc., am redactat nişte fluturaşi, manifeste împotriva manifestaţiilor de 1 mai, care era în sâmbăta Paştelui”, mărturiseşte părintele Bordaşiu, în cartea “Iadul roşu în oraşul de pe Criş. Penitenciarul Oradea (1945-1977)”, carte al cărui autor este jurnalista Cristina Puşcaş, doctor în Istorie.

 Simţind că arestarea sa e iminentă, tânărul Bordaşiu a încercat să se ascundă, în perioada 1948-1955, în satul bihorean Husasău de Criş.

“Dar nu e uşor să stai ascuns şi singur atâţia ani de zile. Şapte ani am ieşit din casă doar noaptea şi nu am avut nimic de citit, decât Sfânta Scriptură”, mărturiseşte părintele. Va fi anchetat în acelaşi lot cu Arsenie Boca, care va ajunge şi el la Penitenciarul Oradea pe 17 decembrie 1955. Arsenie Boca va fi părăsit temniţa de pe Criş pe 7 aprilie 1956.

“La Penitenciarul Oradea, celula cred că avea 4X3, cu ferestre mici. Avea un fel de priciuri, unde dormeam unul lângă altul. WC era la capătul coridorului. Mâncarea era săracă, de trei ori pe zi. Dimineaţa – terci sau cafea de orez; la masă (prânz) – un fel de ciorbă de cca 700 gr., iar seara un fel de mâncare scăzută, cam 400 gr. Pâine sau turtoi. Nu era niciodată suficient”, mărturiseşte părintele Bordaşiu.

Întrebat care au fost cele mai grele momente din perioada de detenţie, părintele a răspuns: “ziua în care mi s-au pus lanţurile la Penitenciarul Timişoara, înainte de a pleca prin Jilava, la Oradea. Mi s-a părut cea mai mare degradare a fiinţei umane”.

Preotul Ioan Bărdaş, născut pe data de 16 decembrie 1913, în localitatea Inand, va executa 12 ani şi 10 luni o pedeapsă privativă de libertate pentru fapta de „uneltire” împotriva statului democrat-liberal . Preotului i se impută ca ar fi fost „în trecut” legionar şi că ar fi făcut parte din „mişcarea naţională de eliberare”.

Absolvent al Academiei Teologice din Oradea îşi va exercita profesia, la început, în parohia Groşeni de Beliu, judeţul Arad, iar începând din 1946 se va transfera la Sâc, azi Sălişte de Beliu. Cu fraţii Stănescu, de la Bucureşti, unul avocat şi celălalt ofiţer aviator, parohul din Sâc va avea primele discuţii despre înfiinţarea unei „organizaţii de rezistenţă secretă, al cărei fir să meargă pe valea Crişului Alb”. Organizaţia funcţionează începând cu 1947, numele ei fiind „Horea, Cloşca şi Crişan”, iar printre membri se număra un inspector şcolar (Ioan Blăgăilă), învăţătorul din Beliu (Aurel Leucuţa), dar şi 30 de ţărani din zonă.

În cursul lunii mai a anului 1948, Ioan Bărdaş este înştiinţat că se află pe lista de arestaţi, moment în care ia drumul Munţilor Codrului.

 „Din ziua aceea n-am mai dormit acasă, ci prin sat, pe la vecini, şi aşa am rămas fugar pe la poalele munţilor”, povesteşte în cartea sa de memorii preotul Bărdaşu .

După trei ani de pribegie, pe data de 14 septembrie 1951 va fi arestat în urma unui denunţ .

 „Eram la Simion Valea, din Groşeni, sălăşluind în podul grajdului. …M-au dibuit pentru că un pădurar m-a urmărit şi m-a denunţat. Îl cheamă Moise Poleacu”, îşi aminteşte Ioan Bărdaşu.

 Va fi condamnat la 20 de ani muncă silnică, şi va cunoaşte „calvarul” închisorilor de la Arad, Timişoara, Jilava, Gherla, Capul Midia şi Aiud, unde va petrece zece ani.

Primul său popas a fost la Securitatea din Arad, unde a „stat singur în celulă de la 14 septembrie 1951 până în luna august 1952, deci aproape un an de zile” . A cunoscut celule de pedeapsă, pline cu apă. La Penitenciarul „Popa Şapcă” din Timişoara camerele erau de cinci metri pe şapte, pentru patruzeci de oameni, astfel că dormitul necesita o oarecare organizare: „pe la miezul nopţii, unul dintre noi comanda „fraţilor, întoarcerea” şi patruzeci de oameni se întorceau pe partea cealaltă.

 Comanda se repeta tot la două-trei ore din noapte” . Regimul de exterminare la care a fost supus presupune neapărat infometarea, frigul şi muncile cele mai grele. Culmea ironiei, întors din detenţie, Consistoriul Eparhial al Episcopiei Ortodoxe Române Oradea emite în şedinţa de 26 ianuarie 1965 o sentinţă prin care Ioan Bărdaş(u), alături de alţi trei preoţi (Bogdan Traian condamnat la 25 de ani muncă silnică, Ivănescu Gheorghe – 8 ani închisoare, respectiv Porumb Ioan – 6 ani), va fi oprit de la săvârşirea lucrărilor sfinte pe un timp egal cu timpul de detenţiune specificat în sentinţele de condamnare. Se reţine în sarcina lor faptul „de a părăsi parohia fără aprobarea Episcopului” şi că „au încălcat dispoziţiile care prevăd că parohul trebuie să locuiască în parohie