Un an de slăbiciune. Şi o poveste îngrozitor de reală pentru domnul ministru Nicolăescu

Bunica m-a uitat. E un an de când mi-a spus, ultima oară, „Te iubesc, draga mea, dragă!”. Drum lung spre spital. Mintea-mi refuză să-nţeleagă de ce e de nebuni. Sunt Sărbătorile. E gri, ca naiba, totul!

Mama e bucuroasă. Mă ţine strâns de mână, face paşi mărunţi, tot mai mărunţi, doar-doar o sta şi timpul, cu ea lipită la infinit de mine. „Eşti prea departe, mamă! Departe de noi! Şi Iaşiul e oraş, oraşul vieţii noastre!”.

Gândurile mi se amestecă. Şi se amestecă. Mi-e dor de bunica! Un an întreg n-am fost în stare să o văd! Un an de slăbiciune. „Să nu plângi, mamă, bunica-i tot a ta! Are şi zile bune, când îşi aduce aminte de mine, de tine, de toţi ai noştri! Să nu plângi, da? E lângă noi, biata de ea, aşa cum poate acum”. Lacrimile s-au oprit undeva în amintiri cu ea şi cu mine. Punându-mi în scenă, imaginară sau nu, eroii copilăriei. Aplecate spre un caiet de tip 1 sau 2, purtându-mi degetele într-o caligrafie impecabilă. Fredonând împreună pe muzica lui Pavarotti. Spunându-i de ce, bunică, nu mai vreau să scriu în jurnal de niciun băiat! „Remy, draga mea, dragă, tu să nu creşti vreodată, da?”.  

Urcăm dealul. Dealul spre nebuni. Îmi iau inima-n mâini, încerc să o zdrobesc cu alte gânduri. Cu gânduri de revoltă, de ură, şi iarăşi de revoltă. Nu trebuie să plâng! Şi îi înşir mamei, ca ultimului salvator al ţării, ca ultimului vinovat al ţării, frustrările mele de fiecare zi. Îi zic de oraş, că-i mizerabil! Din cauza lor, a idioţilor care votează, mamă! Îi zic şi de baroni! De ăştia care te păcălesc, mamă, şi tu nu înţelegi! Îi zic şi de spital, că, uite!, în ce nenorocire a ajuns bunica, după o viaţă în care-a desenat tot Iaşiul. Îi zic de România, că n-o să-l las pe Matei să-şi poarte aiurea viaţa în ţara asta de nenorociţi! Şi mama plânge pe drumul spre nebuni! Doar eu nu plâng.

Sufletul mi-e ghem. Vrea să se ascundă în anul acesta în care n-a fost în stare să o revadă pe bunica. Suflarea mi se opreşte spre primul pat pe dreapta. O mânuţă de om se ridică încet, sprijinit de-o noptieră ruginită. Chipul e luminat. De-un infinit de ori mai luminat decât al meu. „Aţi venit! Cine eşti tu, copilă dragă?”.

Nu mai ştiu cine sunt. Un minut, două, trei, zece, mă pierd în lacrimi lângă un pat de spital. Şi totul se-nvârteşte, aiurea, în mintea mea. Salon, bolnavi pierduţi definitiv prin alte lumi, mai bune sau mai rele, pereţi scorojiţi parcă de-un secol de uitare, mizerie, ah!, câtă mizerie într-un spital ca de nebuni. O asistentă ţipă. Ce dacă e Crăciunul? „Ia mopul şi şterge! Nu vezi ce ai făcut pe jos? Sunteţi bolnavi, şi ce dacă sunteţi?”. Şi doamna pitită în alt pat, lângă cel al bunicii, şterge apa vărsată, din vina ei, pe jos! E fostă pianistă, cu vorbe impecabile, rostite ca pe scenă, cu minţile pierdute.

Bunica mă cuprinde cu mâinile tremurânde. Îi povestesc de mine, de Matei, de ziar, mai ales de ziarul ăsta pe care îl citeşte de la mama, în fiecare zi!, de viaţa mea, aşa cum o fi ea. Îi povestesc de toţi. Şi mă ascultă, e fericită, e plină de mirare. „Eiii, cum să fii tu nepoata mea? Aşa de mică, tu eşti copilă, draga mea!”. 

Orele trec. Sau, poate, înţepenesc. „Doamna e asistentă, e cea mai bună din lume! O iubeşte pe bunica, mă ajută ca un Dumnezeu!”. Privesc spre Dumnezeul mamei. Doamna în alb zâmbeşte, uşor amar. Ne povesteşte de greutăţi, de suferinţe, de sistemul bolnav din Sănătate, de mizeria asta din spital, din toate spitalele româneşti. „Nu-i ca dincolo, doamnă! Pai, cum muncesc în Occident! Am fost şi eu pe-acolo! Mai mare dragul să îngrijeşti bolnavii!”. Şi Dumnezeul mamei s-a întristat. Acum, de Sărbători, a suferit o tragedie, a fost departe, şi „am ratat, doamnă!, am ratat concursul pentru un post mai sus. Strânsesem bani demult, 7 - 8.000 de euro, de sus în jos se dau, la toţi de prin spital. Că, altfel, nu se poate!”.

„Te iubesc, Remy, draga mea, dragă!”. Şi vorbele bunicii mă aruncă tot în lacrimi. Un an îngrozitor de slăbiciune!

P.S.: „Astăzi, lansăm în dezbatere publică Strategia Naţională de Sănătate 2014 - 2020, un angajament pe care îl respectăm…” (Eugen Nicolăescu, ministrul Sănătăţii - decembrie 2013).

Mi-e silă!