Practicile bizare cu care preoţii din trecut îi cucereau pe români: „Poporul devenise robul acestor stăpâni spirituali“

Preot din trecutul românilor, la slujba de înmormântare.

Stăpâni ai comunităţilor din satele de români ale secolelor trecute, preoţii erau înzestraţi deseori în imaginarul localnicilor cu puteri supranaturale: îşi vindecau enoriaşii cu apă şi rugăciuni, le răscumpărau păcatele, îi exorcizau pe epileptici şi ucideau strigoii.

Mărturii rare din secolele trecute arată cum îşi puneau românii viaţa în mâinile preoţilor, care îndeplineau nu numai rolul de capi ai comunităţilor dar şi de vindecători. Unele dintre practicile folosite de feţele bisericeşti îi uimeau pe străinii care călătoreau în ţinuturile Transilvaniei, Moldovei şi Munteniei.

Preoţii răscumpărau păcatele
Astfel, preoţii românilor „reuşeau” să le curme durerea enoriaşilor, iertându-le păcatele în schimbul unor recompense. „Neştiinţa şi superstiţia oamenilor nu poate fi mai mare decât a popilor. Unii din ei nu ştiu să citească, deci ce învăţătură pot da ei bieţilor oameni. Ei fac tot felul de negustorii cu evreii şi se îmbată pe cheltuiala parohienilor fără minte, care le vând lor păcatele lor şi ale rudelor lor pe moarte, pe un preţ bun. Ordonanţele înţelepte pe care le-a dat regina (n.r. Maria Tereza) împotriva înşelătoriilor acestor popi nu au reuşit până acum să scape poporul de acel spirit de supunere oarbă, care îl fac robul acestor stăpâni spirituali”, sciria savantul Ignaz von Born, după o călătorie în Transilvania anilor 1770. „Preotul absolvă de păcate pentru câteva parale, dar iartă din tot sufletul persoana care împarte cu el o oaie furată sau un sac de porumb”, scria americanul Oscar Noyes, descriind preoţii din satele Ţării Româneşti.

Mănăstirile, locuri de tratare a prostituţiei
Unii dintre domnitorii din trecutul românilor au încercat să reducă fenomenul prostituţiei, trimiţându-le pe tinerele care practicau această meserie la mănăstiri, pentru a fi „tratate” de patimile lor. Constantin Mavrocordat, voievod al Moldovei la sfârşitul secolului al XVIII-lea a dat o astfel de dispoziţie. „Lângă alte pomeni au socotit Domnia sa aceasta: să se ridice femeile cele rele din pământul acesta, care sunt fără de bărbaţi. Şi aşa dând poruncă au strâns mai bine de 80 de muieri şi le-au închis în Sfântul Gheorghe, la Mitropolie, ţinându-le multă vreme închise acolo, de mureau de foame, strigând la zaplagii bisericii oamenii de pe drum să le dea milostenie, căci rămăseseră ca vai de ele goale. Pe acestea Doamna le căuta câteodată, trimiţându-le pâne şi lumină, să nu şadă pe întuneric şi încă această milă. Le trimitea şi câte un cântar, două de in, ca să nu şadă fără treabă. Domnul hotărâse că de se vor găsi cineva să le mărite, şi pe cât se vor mărita, se vor slobozi. Şi aşa făcea, că pre care le cerea şi primea şi ea de le cununa, apoi o slobozea”, relata Pompei Samarian, în volumul „Medicina şi farmacia în trecutul românesc”.

Descântecele călugăriţelor
O practică neobişnuită observată de străinii care au vizitat mănăstirile românilor în secolele trecute era cea a descântecelor. Eugene Poujade, un consul al Franţei în Principatele Române la mijlocul secolului al XIX-lea, relata că a fost martor al unei astfel de întâmplări, la Mănăstirea Paserea, de lângă Bucureşti. „Am fost surprins să aud mai multe călugăriţe care cântau repetând aproape o ore numele unei femei. Întrebând-o pe una dintre ele, am aflat că ele făceau ceea ce se cheamă în Ţara Românească o priveghere. Ele se rugau la Dumnezeu pentru moartea persoanei pe care o numeau, pentru că această era obiectul afecţiunii ilegitime a unui înalt personaj. Soţia abandonată cerea moartea frumoasei păcătoase şi plătea privegherea. Aceste cântări trebuiau sä se facă auzite patruzeci de zile în şir”, afirma autorul, citat în volumul „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”, Editura Academiei Române, (Bucureşti, 2010).

Îi tratau pe români cu apă şi rugăciuni
Pe lângă darul de a ierta păcatele enoriaşilor, preoţii erau consideraţi vindecători ai acestora, în satele în care în trecut medicii lipseau cu desăvârşire, iar atunci când îşi făceau apariţia, localnicii se ascundeau în păduri sau în grajduri, de teama vaccinurilor. „Este imposibil ca ţăranii să primească, atunci când sunt bolnavi, îngrijiri medicale. Când este bolnav ţăranul nu are decât apă şi rugăciunile preoţilor, adică apa de Coran a musulmanilor”, constata Joseph Caillat, în relatările publicate de autorii cărţii „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Volumul 6”, Editura Academiei Române în 2010.

Cum erau „vindecaţi” epilepticii
Preoţii erau cei care, cel mai adesea, ofereau „tratament” epilepticilor, suferinzi de o boală ale cărei cauze erau indicate în „posedarea” de către fiinţe necurate. Ritualuri bizare, girate de feţele bisericeşti, aveau rolul de a-i însănătoşi pe epileptici. „Cel care are această boală este numit posedat de iele, adică de zâne. În toţi anii, cu şase săptămâni înaintea Paştelui, trupe de căluşari, care sunt un fel de amintire a preoţilor din vechime, străbat oraşele şi satele şi dansează jocuri războinice, bărbaţii înarmaţi cu săbii, iar femeile cu cuţite. Aceştia încearcă să-i vindece pe cei atinşi de boală, făcându-i să danseze alături de ei. În 1846, una dintre aceste bande a vrut să vindece un epileptic. Atât l-au pus să danseze pentru a scoate zânele din el, încât nenorocitul şi-a dat duhul după 24 de ore”, scria Joseph Caillat, un medic francez celebru la mijlocul secolului al nouăsprezecelea. Aceeaşi preoţi conduceau ritualurile de ucidere a celor consideraţi strigoi.

Vă recomandăm să citiţi şi:

Obiceiurile românilor din secolul al XIX-lea: „Abstinenţa este atât de aspră încât nu poţi cumpăra cu aur nicio cană de lapte“

În urmă cu un secol şi jumătate, James Oscar Noyes, un medic american în armata sultanului, vizita teritoriile României şi descria în amănunt viaţa locuitorilor lor. Cel mai mult l-au şocat ritualurile religioase pe care românii le îndeplineau cu stricteţe şi modul de viaţă al preoţilor de la sate.

Transilvania din urmă cu două secole: „Rar am văzut un român fără un ciomag ca lumea în mână şi fără cuţite la brâu”

Una dintre cele mai detaliate descrieri ale comunităţilor din Transilvania, de la începutul secolului XIX, a fost realizată de topograful austriac Joseph Adalbert Krickel. Călătorul din Viena a ajuns în zona Hunedoarei în anul 1828 şi-a arătat uimit de frumuseţile şi bogăţia naturală a acesteia, dar sărăcia localnicilor l-a înduioşat.

Oraşele noastre, acum patru secole, văzute de un turc: cum erau prostituatele din Iaşi şi de ce bucureştenii purtau cruci de aur

Oraşele româneşti erau aşezate în ţinuturi bogate, locuite de oameni harnici şi milostivi şi femei frumoase. Astfel erau descrise, în secolul al XVII-lea, cele mai multe dintre aşezările de pe teritoriul României, vizitate de istoricul turc Evliya Celebi.