Uricani, oraşul care dispare odată cu mineritul: statuile stahanoviştilor care dau culoare cartierelor „sovietice“ şi monumentul marilor ţepe
0
Cel mai izolat oraş al judeţului Hunedoara are mai puţin de 9.000 de locuitori, majoritatea pensionari din minerit. În ultimii ani tot mai multe dintre locuinţele construite în anii 1960 – 1970 în Uricani au fost lăsate pustii. Oraşul impresionează prin linişte, dar mai ales prin monumentele sale ciudate: copii ale operelor lui Brâncuşi, statui ale minerilor stahanovişti şi monumentul “ţepelor”.
Un apartament în blocurile de cărămidă, ridicate în anii 1960 – 1970 în Uricani, poate fi achiziţionat cu preţul începând de la 6.500 de euro.
Poate părea un chilipir pentru o locuinţă cu patru camere, însă în ciuda ofertei ridicate, cererea lasă de dorit. Puţini sunt cei care s-au mutat în ultimii ani în cel mai izolat oraş al judeţului Hunedoara, locuit de mai puţin de 9.000 de oameni, majoritatea pensionari. În schimb, orăşelul din Valea Jiului se depopulează treptat, “moare o dată cu mineritul”, după cum spun, cu regret, localnicii, iar mulţi dintre minerii ieşiţi la pensie şi dintre cei disponibilizaţi din exploatarea de la intrarea în localitate îl părăsesc definitiv, luându-şi familiile cu ei.
“Mai am câteva luni şi voi fi putea primi pensie. Mina oricum se va închide anul viitor, va dispărea până în 2018, şi nu mai am ce face în Uricani. Deja am scos apartamentul la vânzare şi mă pregătesc de mutare în Moldova, unde îmi sunt fraţii şi părinţii. Cu o pensie de peste 2.000 de lei şi cu banii pe care îi voi lua pe locuinţa de aici îmi construiesc o casă la ţară şi fac agricultură”, spune Vasile, un miner de 43 de ani. La mina din Uricani, aflată în program de închidere, mai lucrează circa 400 de oameni. În trecut în Uricani au funcţionat exploatările miniere Câmpu lui Neag, care a avut peste 800 angajaţi şi Valea de Brazi, care a avut peste 2.200 de muncitori.
Oraşul ascuns
Oraşul are în jur de 1.200 – 1.300 de salariaţi, potrivit unui raport al Institutului Naţional de Statistică. După 1990, numărul localnicilor care aveau locuri de muncă s-a diminuat continuu. Mulţi au decis să plece în Occident. “Fiul meu este în Germania, iar prietenii lui şi, în general, tinerii, preferă să lucreze dincolo. În Uricani au rămas pensionarii. Oraşul a devenit unul pustiu, cu multe locuinţe goale, cu spaţii comerciale pustii, cu clădiri părăsite. Problema lui este că se află la capătul de drum, căci dincolo de Uricani drumul se afundă în Retezat”, povesteşte Ludovic Bara, un fost miner.
Valter Cojman, fost sindicalist în minerit, susţine că în ultimii ani a făcut numeroase demersuri către autorităţile statului român în care a cerut luarea unor măsuri pentru ca zona Văii Jiului să scape de pecetea izolării şi să se redreseze pe plan economic.
Una dintre măsuri, spune fostul miner, ar fi fost finalizarea Drumului Naţional 66A ce urma să lege, traversând zona Retezatului şi Parcul Naţional Domogled Valea Cernei, Valea Jiului de Băile Herculane şi de judeţul Gorj.
De la începutul anilor 2000 au fost construiţi circa 20 kilometri din şosea, de la ieşirea din localitatea Uricani prin munţii Vâlcan, până în zona Câmpuşel, a Parcului Naţional Retezat. Până în 2010, urmau să fie finalizaţi şi restul de 18 de kilometri ai DN66 A, până la Izvoarele Cernei, însă proiectul a fost suspendat din lipsa finanţărilor şi pe fondul protestelor organizaţiilor ecologiste.
Monumentele care colorează Uricaniul
Oraşul Uricani a rămas în anonimat, iar în prezent se înfăţişează turiştilor care ajung cu greu aici într-o atmosferă tristă. Câteva dintre monumentele sale ciudate strârnesc curiozitatea vizitatorilor.
Unul dintre ele, ridicat la intrarea în Uricani, reprezintă “trei ţepe”, după cum îl descriu localnicii. A costat peste 300.000 de lei, iar mulţi dintre cei care îl ajung în faţa lui îi află semnificaţia doar după ce au citit plăcuţa explicativă. Cele trei “ţepe” sunt, de fapt, formele celor mai înalte vârfuri ale Masivului Retezat: Peleaga, Păpuşa şi Retezat.
Un alt monument care stârneşte interesul se află în cartierul muncitoresc al oraşului, cu blocuri "sovietice", cu faţade scorojite. Este statuia a doi mineri stahanovişti, veche din anii 1960, afectată de trecerea timpului, dar devenită un adevărat simbol al oraşului.
“În Uricani, mulţi sunt cei care iubesc acest monument şi amintirea lui Ceauşescu, pentru că acesta n-ar fi închis minele”, crede pensionarul Ludovic Bara. La câţiva metri de statuia concepută în stilul realismului socialist, o altă statuetă, la fel de veche, înfăţişează un cuplu de dansatori în costume tradiţionale, un tânăr şi o tânără. Statuetele nu au fost vandalizate de localnici în cele cinci decenii de existenţă, semn că oamenii le-au preţuit, în schimb trecerea timpului le-a degradat.
Într-un parc din Uricani, în urmă cu aproape un deceniu primăria a amplasat copiile a două dintre operele celebre ale sculptorului Constantin Brâncuşi: Masa Tăcerii şi Poarta Sărutului. La acea vreme Societatea de gestiune colectivă a drepturilor de autor in domeniul artelor a solicitat autorităţilor din localitate eliminarea celor două monumente, considerate „clonele” nereuşite din marmură ale operelor lui Brâncuşi, însă primarul Dănuţ Buhăescu, celebru pentru că a divorţat de tânăra sa soţie pentru a o păstra consilieră în primărie, a refuzat cererea. Monumentele au costat circa 50.000 de lei.
Vă recomandăm şi:
Adăpostul antiatomic din Hunedoara a rămas, la peste jumătate de secol de la crearea lui, unul dintre cele mai misterioase locuri din municipiu: un obiectiv fascinant prin secretele şi imensitatea sa, care în viitor ar putea deveni o atracţie turistică importantă.
Ştefan Tripşa a fost unul dintre cele mai cunoscute personaje din trecutul comunist al Hunedoarei. A devenit celebru în anii 1960, după ce a primit titlul de Erou al Muncii Socialiste – RPR, pentru performanţele sale în Oţelărie. În anii 1960, noul erou stahanovist a fost răsfăţatul presei, al publiciştilor şi al autorităţilor, care l-au transformat într-un oţelar legendar, cu calităţi fabuloase.
Aroape 100 de oameni au murit în urma celei mai mari catastrofe miniere din ultima jumătate de secol. În dimineaţa de 30 octombrie 1971, mâlul toxic din iazul de decantare al Exploatării miniere de la Certej – Săcărâmb a înghiţit un cartier muncitoresc. Arhivele fostei Securităţi păstrează o serie de note informative despre urmările tragediei colective şi despre modul cum au reacţionat autorităţile în faţa acesteia.
Se încarcă comentariile...
