Cele mai ciudate credinţe populare ale românilor legate de aştri: de ce cad stelele şi care era semnificaţia eclipsei

Nenumărate superstiţii şi credinţe populare româneşti au explicat în trecut existenţa cerului, a lunii, soarelui şi stelelor. Poveştile aştrilor sunt dintre cele mai fascinante, iar multe dintre ele au dat naştere unor obiceiuri care se păstrează şi în prezent.

Cele mai ciudate superstiţii ale românilor despre soare, lună şi eclipsă au fost culese de Tudor Pamfile, în lucrarea „Cerul şi podoabele lui, după credinţele poporului român”, apărută în anul 1915, la Bucureşti, sub egida Academiei Române. Etnologul oferea în volumul său o serie importantă de legende şi credinţe, preluate din folclorul românesc.

De ce s-a depărtat cerul de pământ
Potrivit autorului, în credinţele vechi ale poporului român, cerul apărea ca fiind sprijinit pe patru stele. După unele credinţe, întâiul cer ridicat deasupra pământului era mult mai jos, însă din anumite pricini Dumnezeu l-ar fi ridicat mai sus, pentru a-l îndepărta de oameni.

„După ce a făcut Dumnezeu şi pe oameni, cerul era aproape de pămant. Dai cu mâna de el. Tot pe vremea aia, luna lumina întocmai ca şi soarele. Un cioban de la munte, însă, n-a avut de lucru. A luat o baligă şi a zvârlit-o în lună de a chiorât-o. Când a văzut asta, foc s-a făcut Dumnezeu. Drept pedeapsă neamului omenesc, a mărit cerul şi l-a ridicat sus, sus, unde e azi cu lună cu tot”, relata Tudor Pamfile, citând o povestire populară. Legenda are mai multe variante: în alte locuri, oamenii credeau că Dumnezeu ar fi îndepărtat cerul de oameni, supărat pe o femeie care ar fi aruncat cu noroi în el sau cu bălegar de capră.

De ce se deschid cerurile
De Paşte, cerul se deschide, potrivit tradiţiei populare, iar în trecut oamenii de la sat se strângeau în jurul focurilor în aşteptarea minunii. Şi în alte zile de sărbătoare se petrecea acelaşi fenomen, credeau românii. „Cerul se deschide în noaptea de Sfântul Gheorghe, când dă putere tuturor pomilor ca să înflorească şi mai ales nucului, agudului şi salciei. Cea mai minunată deschidere a cerurilor, însă, se întâmplă în noaptea spre Sf. Vasile. Atunci, cerul se deschide de trei ori, una dupa alta, repede, abia lăsând vreme puţină unei lumini foarte mari ca să se vadă. În mijlocul luminii, Dumnezeu, stând la masă cu Sfinţii, priveşte la noi. Unii spun că atunci se văd mesele înconjurate de sfinţi. Credinţa că cerul se deschide la Sfântul Vasile, când vorbesc vitele şi ard comorile, o au şi rutenii”, afirma etnologul.

Soarele prevestitor
Soarele şi luna au fost, potrivit unor credinţie populare vechi ale poporului român, sfinţi care luminau lumea, însă pentru că o femeie ar fi aruncat cu noroi în ei, s-au îndepărtat de oameni, urcând în cer. Potrivit altor superstiţii, soarele ar fi ochiul lui Dumnezeu, de zi, în timp ce luna ar fi ochiul de noapte, afirma Tudor Pamfile. Alte relatări îi dau soarelui un caracter omenesc.

„Se crede că soarele răsare întotdeauna vesel, căci atunci stă în gura raiului. Soarele răsare din apă; dovada despre aceasta sunt stropii de apă cari picură de pe faţa lui când se vede puţin ridicat pe zare şi pe cari noi, neştiutorii, îi numim raze. Fiind ieşit din apă, soarele este curat; de aceea este păcat ca cineva să-l privească înainte de a se spăla. Unul ca acesta va căpăta o boală de cap numită soare în cap, care îndeobşte se dobândeşte şi de oricine ar privi răsăritul, căci cine-i pune să se uite, tocmai ei, nişte pământeni, la un soare, care, în clipa răsăritului, e o împărăteasă strălucitoare. Când răsăritul soarelui e mândru, se crede că peste zi vremea va fi frumoasă: ziua bună, de dimineaţă se cunoaşte”, arăta etnologul.

Cel pe care îl apucă soarele într-o zi întâi în pat nu mai face avere, spune o altă credinţă populară.

Luna, sfânta care luminează noaptea
Luna a stârnit imaginaţia poporului român din cele mai vechi timpuri. Potrivit unor credinţe populare, luna a fost făcută o dată cu cerul pentru a lumina pământul pe timpul nopţii. „Prin unele locuri se zice că luna este nevasta lui Dumnezeu, adică a cerului. Alţii cred că ea este lumânarea lui Isus Hristos. Alţii zic că-i Steaua Maicii Domnului. Mulţi o socotesc ca o sfântă care are îndatorirea să lumineze lumea pe vremea nopţii, cât timp soarele se odihneşte”, relata Tudor Pamfile. Luna este cea care vedea tot ce se petrecea noaptea, spune o altă tradiţie populară.

„Pe lună o ridică numai şapte draci. La lună ei se duc cu bucurie, căci ea e rece. Aripele îi sunt numai din piatră scumpă şi luna are argint, nu aur ca soarele. Pentru acea soarele e aşa, fierbinte. Căci aripele îi sunt de foc. Balaurii sau vârcolacii o manâncă pe lună, îi ciuntesc aripele, că se face în toată luna mică”, potrivit unor superstiţii.

Despre luna nouă se spune că este aducătoare de bani. Cei care au la ei bani, atunci când privesc spre luna nouă îşi frecau barba cu ei sau îşi făceau cruce, pentru a avea mai mulţi. „Cel mai bun prilej pentru izgonirea ploşniţelor, goangelor sau a păduchilor de lemn din casă se crede că este în seara când se vede luna nouă. Prin unele părţi, când cineva vedea luna nouă spunea: sănătate în casă şi ploşniţele afară”, scria Tudor Pamfile. Ploşniţele erau alungate frecând cu castraveţi crăpăturile podelelor. Potrivit unor obiceiuri relatate de etnolog, în timpul lunii pline oamenii posteau pentru a avea parte de belşug şi noroc. Se văruiau casele, în schimb exista superstiţia că nu este bine să se taie lemne. Petele de pe lună erau explicate de oameni, în trecut, ca fiind reprezentările a doi fraţi, Cain şi Abel. „Se crede că cei doi gemeni, cari se duşmăneau demult, s-au străpuns cu ţepoaiele în preajma unui car cu boi. Laolaltă cum sunt, cu car cu tot, Dumnezeu i-a pus în lună”.

Cum sunt alungaţi vârcolacii
Eclipsele de soare şi de lună erau puse pe seama Diavolului. „El pe soare şi pe lună are mare ciudă, că ar vrea să le mănânce. Şi de aceea sunt câteodată întunecate. Mai ales luna, care este rece şi se poate apropia Diavolul de ea. Îndată însă ce soarele sloboade rezele, diavolul fuge, fiindcă de soarele cel fierbinte el se apropie mai rar şi întunecimile de doare sunt mai mari. Dacă ele nu s-ar ivi la o sută de ani, diavolul ar pieri din lume”, spune o legendă din popor.

Vârcolacii, „oamenii-lupi” care înghit luna şi soarele, au dat naştere multor legende. Când se întâmplă întunecimea, prin unele părţi oamenii trag clopotele de la biserici, fac zgomot cu cleştele, cu frigări, pirostrii şi fiare, îndeobşte bat în tigăi şi tăvi, trag cu puştile. Ţiganii lăutari cântă cu vioarele şi instrumentele lor lăutăreşti, ca să gonească duhurile rele şi să scape luna care le este aşa de scumpă”, afirma cercetătorul. Porivit tradiţiei, în timpul eclipselor, românii aprindeau făcliile de la Paşte şi rosteau rugăciuni. Întunecimile de soare erau considerate prevestiri ale relelor ce se vor întâmpla, „pentru a osândi necredinţa şi ticăloşia omenească”.

De ce cad stelele
Stelele erau considerate, potrivit tradiţiei vechi, făclii ale sfinţilor, care sunt aprinse pentru a lumina calea celor morţi. Alte credinţe spun că stelele ar fi fost arginţii pe care i-a aruncat Iuda, cel care l-a trădat pe Iisus. „Când omul moare, steaua i se stinge de pe cer, căzând, prelingându-se ca o fâşie luminoasă, mai mare sau mai măruntă, după cum steaua a fost mai mare sau mai mică, după cum omul ce moare a fost mai mare sau mai neînsemnat, mai plăcut lui Dumnezeu sau mai păcătos”, relata autorul volumului „Cerul şi podoabele lui, după credinţele poporului român”.

Vă recomandăm şi:

Imaginea „drăcească” a preoţilor români, în secolele trecute: „Absolvă de păcate pentru câteva parale, dar iartă din suflet pe cel care împarte cu ei o oaie furată”

Preoţii se numărau printre personajele cele mai pitoreşti ale comunităţilor de români despre care au relatat autorii străini care au călătorit în secolele trecute în teritoriile române. Descrierile lor sunt ample şi diverse, însă cei mai mulţi dintre străinii care au scris despre preoţii din trecut aminteau despre superstiţiile românilor şi practicile religioase mai puţin obişnuite, pentru occidentali.

Şase ucigaşi de strigoi, anchetaţi după ce au dezgropat cadavrul unui adolescent şi i-au ars inima

În anii 1920, locuitorii unui sat din Hunedoara asistau la o scenă înfiorătoare, dar reprezentativă pentru a ilustra superstiţiile şi credinţele populare împământenite în această zonă: „uciderea” unui strigoi. Zeci de oameni au luat cu asalt cimitrul din Săuleşti pentru a vedea cum câţiva săteni dezgroapă un cadavru, îi smulg inima şi o ard, cu intenţia de a scăpa satul de nenorociri.

Locuri misterioase în Hunedoara: „ochii albaştri” din Retezat şi tainele ascunse în Sarmizegetusa Regia

Sarmizegetusa Regia şi lacurile glaciare din Masivul Retezat se află printre cele mai tainice locuri care împodobesc ţinutul Hunedoarei. Au devenit atracţii pentru turiştii din întreaga lume. Sunt înconjurate de o aură misterioasă, care ascunde secrete vechi, pe care oamenii au încercat să le desluşească prin nenumărate legende şi poveşti.

VIDEO Secretele horror ale Castelului Corvinilor. Poveştile reale din spatele fiecărei camere care bagă frica în turişti

Castelul Corvinilor, cel mai important monument istoric al Hunedoarei, este „vânat” de turişti din întreaga lume, pasionaţi de locuri care ascund legende întunecate.

FOTO Blestemul Lacului Cinciş: cât adevăr se ascunde în legendele lacului care a înghiţit cinci sate şi cimitirele lor

Lacul Cinciş a fost creat la începutul anilor 1960, pe vatra a cinci cătune de pe Valea Cernei, pentru a satisface nevoia industrială de apă a combinatului siderurgic din Hunedoara. Satele au fost inundate, iar localnicii au fost nevoiţi să se mute. Se spune că asupra lacului au fost aruncate blesteme, că este bântuit, iar trupurile celor care se îneacă aici nu au mai fost scoase la suprafaţă.