Secretele mătrăgunei, folosită de români ca afrodisiac. Cum a ajuns marele Mircea Eliade obsedat de planta halucinogenă

Mătrăguna este considerată „iarbă sfântă“, ce se pune la icoane sau sub pragul bisericii, dar era folosită şi ca afrodisiac şi medicament halucinogen. În unele zone ale României se crede că numai acea parte din rădăcina plantei care seamănă cu o mână de om ar avea un efect magico-terapeutic asupra tulburărilor neuropshice, scrie Andrei Oişteanu în cartea sa ”Narcotice în cultura română”.

Interesul lui Mircea Eliade pentru mătrăgună s-a manifestat înainte de plecarea sa în Orient. ”Mătrăguna în botanica şi fantastica asiatică, iată un lucru care îmi va dezvălui multe. Acum am o întreagă farmacopee în cap şi poftă nebună să descifrez mătrăguna”, scria Mircea Eliade.

În studiile sale, Mircea Eliade a vorbit despre credinţele şi legendele referitoare la mătrăgună şi a reconstituit scenariul ritual de culegere, transportare, pregătire şi folosire a plantei, se menţionează în cartea ”Narcotice în cultura română” scrisă de Andrei Oişteanu şi apărută la editura Polirom în 2011.

Românii considerau mătrăguna ca fiind ”iarbă sfântă”, dar o foloseau şi ca afrodisiac şi medicament halucinogen,  consemnează Andrei Oişteanu.

Mircea Eliade a scris despre credinţele antice şi medievale referitoare la antromorfismul rădăcinii de mătrăgună şi la obligativitatea dezrădăcinării plantei de către un câine. Într-un studiu privind cultul mătrăgunei în România, Mircea Eliade concluzionează că ”românii nu cunosc ritul culesului mătrăgunei cu ajutorul unui câine”, aşa cum este cunoscut în alte zone ale Europei, se menţionează în cartea ”Narcotice în cultura română”.

Există chiar o personificare a mătrăgunei, căreia i se mai spune ”Doamnă bună”, ”Împărăteasă”, iar în Basarabia se crede că planta are ”rădăcina în formă de faţă de drac”. Istoricul religiilor, Mircea Eliade, merge până acolo, încât afirmă că, în România, pentru culegerea altor plante magice sau medicinale, un număr mare de elemente au fost împrumutate de la ritualul mătrăgunei, consemnează în cartea sa  Andrei Oişteanu.

Planta vieţii şi a morţii

Mătrăguna  a ajuns să fie considerată o ”plantă a vieţii şi a morţii”, ”o plantă sacră” şi o ”plantă-zeiţă”. Şi asta pentru că mătrăguna are calităţi terapeutice şi psihotrope importante, fapt pentru care românii o considerau o plantă miraculoasă, cu nenumărate valenţe magico-mitice. Cert este că toate părţile plantei, dar mai ales rădăcina, frunzele şi fructele, au un conţinut bogat în alcaloizi (atropină, beladonină, hiosciamină, scopolamină), care au o acţiune psihotropă extrem de puternică, explică Andrei Oişteanu în cartea ”Narcotice în cultura română”.

Consumul de mătrăgună inhibă terminaţiile nervoase parasimpatice, excită sistemul nervos central şi accelerează ritmul cardiac. Interesant de amintit este că unul dintre efectele secundare ale atropinei este midriaza (dilatarea pupilei), efect folosit şi în medicina modernă, în oftalmologie. În vechime, femeile foloseau suc de mătrăgună ca să-şi provoace dilatarea pupilelor şi să fie astfel ”mai frumoase”, scrie Andrei Oişteanu.

Obiceiul era foarte la modă, dovadă că ce a condus la denumirea ulterioră a plantei: belladonna. Amestecat cu opium şi suc de măselariţă, sucul de mătrăgună era folosit ca anestezic în timpul intervenţiilor chirurgicale, din Antichitate până după Evul Mediu, se menţionează în cartea ”Narcotice în cultura română”.

”Omul care bea, nu mai pleacă până nu termină banii”

Mătrăguna era folosită şi ca analgezic, dar şi ca afrodisiac, dovadă şi versurile create de români legate de această plantă: ”Mătrăgună, doamnă bună, mărită-mă-n astă lună, nu te iau de bolunzit, ci te iau de îndrăgit”. Planta era folosită ca remediu împotriva insomniei, dar şi împotriva ”melancoliei cronice, cu tendinţe de sinucidere”, după cum scrie Mircea Eliade şi consemnează în cartea sa Andrei Oişteanu.

În terapia populară românească, mătrăguna era folosită ca antidot al unor afecţiuni neuropsihice, denumite în limbaj popular ”bântuială”, ”ameţeală”, ”lipitură” (sindrom depresiv), ”sperietură” (tulburare psihică datorată unei emoţii puternice), ”îndrăcitură” (alienare mintală). În secolul al XIX-lea, în zona Bârladului, fiertura de mătrăgună cu vin  era băută de ”cei îndrăciţi” (alienaţi mintal), reiese din cartea ”Narcotice în cultura română”.

Este de domeniul evidenţei că, luată în doze prea mari, mătrăguna nu vindeca afecţiunile psihice, ci le producea sau le amplifica pe cele existente. Ea provoca, de asemenea, ”nebunia” (stări delirante)  sau chiar moartea. Ceaiul de mătrăgună ”ori îl omoară, ori îl însănătoşează” pe bolnav, notează Simeon Marian, care, înainte de administrarea fierturii, trebuie legat ”pentru că înnebuneşte”, descrie Andrei Oişteanu proprietăţile plantei în cartea ”Narcotice în cultura română”.

Ţăranii şi târgoveţii români nu foloseau mătrăguna doar ca fiertură, ci şi macerată în vin sau rachiu. Exista chiar o practică a unor cârciumari, de a dizolva mătrăgună în băuturi alcoolice, pentru a le face mai tari. Cârciumarii din zona munţilor Apuseni ”obişnuiesc să pună în butea cu vin o bucată de mătrăgună, că atunci omul care bea, nu mai pleacă până nu termină banii”, consemna Gheorghe Pavelescu.

Pentru găsirea şi aducerea mătrăgunei, se plăteau două vrăjitoare ”care ştiu s-o culeagă”. Apoi, vrăjitoarele făceau mai multe gesturi magice de aducere a clienţilor la cârciuma respectivă. Cert este că oamenii nu veneau atât pentru că se punea mătrăgună ”sub butoiul cu vin” (ritual magic), cât pentru că se punea ”o bucăţică din ea în băutură” (gest cu scop narcotic), inducându-se astfel dependenţa clienţilor faţă de substanţele psihotrope  conţinute de plantă, concluzionează Andrei Oişteanu în cartea sa, ”Narcotice în cultura română”.