Dar hai să lăsăm năravurile deoparte şi să constatăm că spitalele sunt subfinanţate, medicii sunt prost plătiţi (dar şi umiliţi de prostia guvernanţilor, care-i confundă cu politrucii paraşutaţi prin primării şi prin deconcentrate), medicamentele sunt scumpe (şi de multe ori nici măcar nu se găsesc în farmaciile spitalelor). Numai rele peste rele, după cum se poate vedea, iar niciuna dintre ele nu-i din cauza mentalităţii oamenilor din sistem.
 
Dar asta nu-i tot. Colac peste pupăză, mai nou, serviciile de urgenţă din marea majoritate a spitalelor româneşti se bazează fundamental pe voluntari. În fapt, nu-i rău că se sprijină pe aceşti oameni cu suflete uriaşe – care merită întregul nostru respect! – ci este tragic că fără voluntari sistemul medical de urgenţă s-ar prăbuşi.
 
Din păcate, sistemul este INCAPABIL să-şi facă treabă dacă ar trebui să se descurce doar cu angajaţii lui. Dacă, prin reducere la absurd, voluntarii (care în unele locuri reprezintă cam un sfert din personalul medical angrenat în actul medical) ar renunţa brusc să mai vină la spital, lucrurile ar lua o turnură îngrijorătoare.

Pur şi simplu, medicii şi asistenţii cu contract de muncă n-ar mai reuşi să facă faţă fluxului de pacienţi. Iar asta ar fi, fără dubiu, o dramă teribilă, căci s-ar întâmpla într-un loc unde fiecare secundă poate fi decisivă pentru viaţa celor care ajung acolo. La Urgenţe nu-i ca la cârciumă şi nici ca la coadă la gogoşi. La UPU, timpul intră în ecuaţie la puterea 1000.
 
Însă, în acelaşi timp cu dramele celor se agaţă de viaţă în spaţiul acela mereu agitat, ca vatra unui vulcan în erupţie, mai găsim o mulţime de alte drame. Sunt suferinţele oamenilor din sistem.
 
Este uşor să aruncăm anatema asupra medicilor. Să-i facem şpăgari, casapi sau în orice fel ne tună prin minte. Aş zice că internetul a creat adevăraţi monştri din acest punct de vedere, căci tot omul (avizat sau nu) are acum la dispoziţie tot felul de „trambuline” virtuale pentru împroşca lumea cu păreri. 
 
Însă, în lipsa unor filtre (apropo, ultimele hotărâri ale Justiţiei arată că este nevoie de filtre căci, altfel, democraţia tinde să devieze spre dictatura nebunilor), s-a cam rătăcit graniţa dintre responsabilitate şi iresponsabilitate. 
 
Revenind la tema de bază, se cuvine să spun că se simte nevoia, totuşi, să privim lucrurile şi din celălalt unghi. Să vedem dacă un medic, un om în esenţă, poate trăi  din 1.000 de lei pe lună la standardul cerut de profesie (şi nu-s simple aceste standarde; ştiaţi că doctorii sunt obligaţi să participe tată viaţa, pe banii lor, la cursuri de perfecţionare?). Oare nu-i o leafă cam mică pentru nişte oameni care ne ţin viaţa în palme şi de la care avem pretenţia să ne fie îngeri?
 
Nu în ultimul rând, sunt de analizat şi dramele voluntarilor. Cei mai mulţi dintre ei speră de ani buni să prindă un post în sistem şi se duc zi de zi la muncă, deşi asta le scoate bani din buzunare. Întreţinuţi de familie, aceşti oameni se hrănesc cu nădejdea, în timp ce sistemul le zâmbeşte sardonic, prin ferestra uşii zăvorâte. Munca lor le aduce doar mulţumiri. Bune şi alea, însă oamenii aceia trebuie să trăiască, să-şi hrănească şi să-şi îmbrace copiii, să mergă în concediu, să nu uite că-s fiinţe umane. Dar cum să facă asta, când, deşi lucrează în Sănătate, n-au nici măcar asigurare medicală...
 
În tot acest timp, aleşii noştri se fac că nu pricep. Se uită şui la medicii care le explică faptul că ei nu-s politruci proţăpiţi pe bază de carnet de partid, ci specialişti care exercită o profesie liberală. Se scarpină în creştet a uluială când li se spune că fără voluntari sistemul pică, deci ar cam fi nevoie de deblocarea posturilor din Sănătate (îngheţate acum cinci ani şi rămase în criostază).
 
Sincer vorbind, este tragic când sănătatea noastră se sprijină pe oameni neplătiţi şi specialişti umiliţi. Însă mai este ceva care merge cum trebuie în ţara asta?