A refuzat să devină turnător la Securitate chiar şi în faţa plutonului de execuţie

Mihai Dionisie, faţă în faţă cu delaţiunile celor care n-ar putea ajunge vreodată la statura sa morală.

În urmă cu 70 de ani, gălăţeanul Mihai Dionisie, pe atunci adolescent, a fost aruncat în temniţele comuniste în care, timp de un deceniu, a îndurat bătăi, foame şi frica de moarte. Chiar şi în ziua în care a fost eliberarat.

În 1949,  Mihai Dionisie era elev. Martor al silniciilor şi violenţei cu care securiştii şi activiştii de partid le-au luat părinţilor săi mijloacele de subzistenţă în numele cooperativizării, a început să-i urască pe comunişti.

Şi-a văzut familia şi vecinii rămânând săraci după ce pământurile, acareturile şi animalele au fost duse la CAP.
Toate acestea au transformat într-un răzvrătit, elevul în vârstă de doar 15 ani.

„Pe-atunci, devenise obligatorie învaţarea limbii ruse. La şcoală, ni se spunea că Uniunea Sovietică este «sora mai mare a ţării noastre». N-am acceptat asta nicio secundă", îşi aminteşte fostul deţinut politic care, în 1952, a fost arestat împreună cu alţi nouă colegi elevi de seama lui.

„M-au declarat duşman al poporului şi m-au acuzat că am sentimente duşmănoase faţă de regimul comunist", afirmă Mihai Dionisie.

În momentul arestării, era un copil, avea doar 17 ani. Din beciurile Securităţii, unde a fost chinuit vreme de nouă luni, a ajuns la Peniteciarul Galaţi, încăpând pe mâinile monstrului torţionar Petrache Goiciu.

Tribunalul Militar Bucureşti l-a condamnat la opt ani de închisoare pentru convingerile sale anticomuniste. 
„Eram izolaţi, fiecare în câte o celulă, şi nu puteam comunica între noi decât prin alfabetul Morse. Ciocăneam în pereţi. Când ne-au depistat sistemul de comunicare, a început «îmblânzirea» prin bătăi până la sânge. Nu prea mai erai om după astfel de schingiuiri”, rememorează Mihai Dionisie traumatizantele momente ale tinereţii sale petrecute în temniţele comuniste.

Fostul deţinut politic a mai spus că una dintre metodele cele mai dure de tortură era bătaia «la papuci». Deţinuţii erau descălţaţi şi loviţi peste tălpi cu bastoane de lemn sau de metal.

În penitenciarul lui Petrache Goiciu, se practicau însă şi alte metode de tortură: “covorul”, “rotisorul” şi ”ringul”. „La prima metodă, te înfăşurau într-un covor şi te loveau cu picioarele peste tot. Cealaltă metodă, rotisorul, presupunea să te lege de mâini şi de picioare, ghemuit pe-o bară de metal, şi, în timp ce erai învârtit, gardienii loveau. La «ring»», te puneau în mijlocul lor şi, în timp ce întrebau pe rând «De ce ai făcut asta banditule?, N-o să mai ieşi viu de-aici!» şi loveau cu bestialitate", îşi aminteşte Mihai Dionisie.

De la Penitenciarul Galaţi, a fost transferat la Gherla - „închisoarea morţii"- unde, pentru că a încercat să comunice cu un alt deţinut, a stat la carceră 100 de zile. Doar tinereţea şi caracterul puternic l-au ajutat să supravieţuiască.

„La fiecare trei zile, primeam câte o masă, care era doar o zeamă de varză fiartă. Somnul era o tortură, pe pardoseala rece şi umedă din beton. M-am îmbolnăvit şi ajunsesem să arăt ca un cadavru", îşi deapănă sinistra pătimire din temniţa comunistă Mihai Dionisie.

„În 1956, când în Ungaria s-a pornit revoluţia anticomunistă, vestea s-a răspândit în puşcărie, iar deţinuţii, cuprinşi de speranţă, au dat jos obloanele de la geamuri şi au lăsat să intre lumina în celule. Pentru asta ne-au zdrobit în bătaie. Mulţi oameni nevinovaţi au sfârşit sub bastoanele gardienilor", povesteşte Mihai Dionisie, cu o tremurare perceptibilă a glasului.

Paradoxal, pentru fostul deţinut politic, ziua în care urma să fie eliberat rămâne cel mai traumatizant moment trăit în închisoare.

„Înainte să-mi dea drumul, după ispăşirea pedepsei, mi-au cerut să devin turnător lal Securitate. Am refuzat, şi atunci, ca să mă silească, m-au dus în faţa unui pluton de execuţie. Tot n-am semnat. Atunci, comandantului plutonului i s-a spus că a telefonat un procuror care nu aprobă execuţia. Probabil că asta era metoda ca să-i silească pe cei eliberaţi să devină colaboratori. N-aveam de unde să ştiu, aşa că alea au fost cele mai grele clipe din viaţa mea”, mai spune Mihai Dionisie.

Deşi a trecut mai mult de o jumătate de secol de atunci, fostul deţinut politic povesteşte că n-a scăpat de consecinţele traumei suferite atunci.

A fost eliberat în martie 1962 şi angajat pe şantierul Combinatul Siderurgic din Galaţi.

„În 1969, Ceauşescu a dat un ordin ca toţi foştii deţinuţi politici să fie daţi afară şi trimişi în agricultură. Nici eu n-am scăpat", afirmă Mihai Dionisie.

Consultându-şi dosarul de la CNSAS, a aflat ce mizerii au turnat la Securitate, despre el,  un vecin din blocul în care locuieşte şi una dintre fostele sale colege de serviciu.

Mihai Dionisie a preferat să moară decât să se înjosească astfel. Din păcate însă, puţini români au fost capabili să ofere asemenea lecţii de demnitate.