Ţările Române, descrise în secolul XVIII: „Un tiran stăpâneşte totul. Dregătoriile sunt date celor mai mari pungaşi“
0
Evaluarea din titlu aparţine francezului Louis Emmanuel D’Antraigues, conte, regalist fanatic şi personaj implicat în numeroase comploturi, motiv pentru care a petrecut mulţi ani în exil prin Europa. La rândul lui, englezul Edmund Spencer descoperea că „locuitorii erau la fel de puţin preocupaţi de propria înfăţişare pe cât erau şi de confort, apa şi săpunul fiind atât de străine persoanei lor, pe cât era pieptenele părului lor năclăit”.
O cercetare istorică realizată de profesorii gălăţeni Ştefan Stanciu şi Marian Stroia („Oraşul Galaţi în relatările călătorilor străini, de la începuturile sale până la 1848” – Editura „Biblioteca Bucureştilor”, 2004) dezvăluie câteva aspecte foarte interesante despre cum vedeau străinii, în secolele XVIII-XIX, organizarea statală şi starea socială la Dunărea de Jos.
Dincolo de inerentele relatări seci legate de populaţie şi îndeletnicirile acesteia, de laudele la adresa belşugului şi ospitalităţii româneşti din Muntenia şi Moldova (Dunărea de Jos fiind, prin Galaţi şi Brăila, punctul de intersecţie al celor două provincii istorice), descoperim însă şi o latură întunecată: mizerie, corupţie şi promiscuitate.
Francezul a rămas şocat de ceea ce a descoperit
Probabil cea mai dură relatare despre traiul românilor dunăreni în Evul Mediu aparţine aristocratului francez Louis Emmanuel D’Antraigues (1753-1812), conte, regalist fanatic şi personaj implicat în numeroase comploturi, motiv pentru care a petrecut mulţi ani în exil.
La începutul verii anului 1779, D’Antraigues a vizitat Ţările Române şi, pe 3 iunie a poposit la Galaţi, prilej cu care a scris o epistolă mai mult decât sugestivă către un prieten din Franţa.
„Galaţii este un oraş mare aşezat pe un dâmb la malul Dunării. În ultimul război, ruşii l-au ars în întregime, dar locuitorii l-au reconstruit. Casele sunt însă ca nişte bordeie. Cea în care locuim e singura puţin mai cumsecade şi încă e foarte urâtă”, consemnează contele francez.
Nici activitatea din portul Galaţi nu scapă de criticile virulente ale călătorul, care apreciază că deşi traficul de mărfuri este însemnat, pe partea de construcţie navală lucrurile merg foarte prost: „construcţia lor (N.R.: corăbiilor) este foarte rea, de calitate proastă”.
Interesant este că şi bisericile ortodoxe au avut darul de a-l şoca pe Louis Emmanuel D’Antraigues, cu că toate că acestea păreau să fie în acea vreme singurele clădiri înalte şi trainice ale oraşului (asta poate şi pentru că ruşii, care obişnuiau să tot prade şi să ardă Galaţiul, se temeau, din raţiuni creştine evidente, să incendieze şi bisericile).
„Am intrat în cea mai veche dintre ele, dar am găsit-o destul de murdară şi întunecoasă. Pereţii sunt acoperiţi cu picturi foarte ciudate. Pe unul din ei era închipuit iadul şi se văd acolo draci făcând fel de fel de lucruri: unul din ei şade pe un păcătos, altul se urcă în spinarea altuia, al treilea îşi face nevoile într-un craniu”, scrie francezul.
Cum era de aşteptat, contele D’Antraigues (un individ rebel de felul lui, cu apucături pe care în zilele nostre le-am încadra în curentul socialist) nu putea scăpa de din vedere nici dministrarea ţării, despre care scrie lucruri cumplite dar deloc neadevărate şi, pe alocuri, valabile şi în zilele noastre. Merită aşadar toată atenţia.
„Un tiran stăpâneşte totul. Oraşul este condus de un grec, ales de domn şi care poartă numele de porto-calamo (pârcălab -n.n.), ceea ce înseamnă locul cel dintâi. De obicei, dregătoriile sunt date celor mai mari pungaşi de la Curtea Domnească”, notează Louis Emmanuel D’Antraigues.
Trebuie spus că la 1779 Moldova se afla sub stăpânirea fanariotului Constantin Moruzi, un domnitor intrigant şi subversiv aflat în slujba turcilor. De altfel, înainte de domnie, Moruzi a fost dragoman al Porţii, în care calitate a contribuit la uciderea lui Grigore al III-lea Ghica în octombrie 1777, pentru a-i lua locul. Cât priveşte funcţia de pârcălab de Galaţi, sursele istorice nu sunt foarte clare, cel mai frecvent nume pomenit fiind cel de Beldiman.
„Apa şi săpunul sunt de străine persoanei lor”
După aproximativ o jumătate de secol (mai exact la 1836), englezul Edmund Specer avea să găsească un oraş Galaţi la fel de modest ca şi cel pe care-l descoperise Louis Emmanuel D’Antraigues.
„În tot oraşul nu există niciun han şi nici vreun local de distracţie, cu excepţia unei singure cafenele. Cât despre paturi, acestea sunt considerate obiste de mobilier complet inutile, locul lor fiind luate de nişte divane acoperite cu piei sau o saltea cu paie. Locuitorii erau la fel de puţin preocupaţi de propria înfăţişare pe cât erau şi de confort, apa şi săpunul fiind atât de străine persoanei lor pe cât era pieptenele părului lor năclăit. Iar haina din piele de oaie era îmbrăcămintea universală a ţăranilor”, scrie Edmund Spencer în lucrarea „Travels in Circassia”, apărută la Londra în 1839.
În acelaşi an, un alt englez, pe nume James Bailie Fraser, descrie oraşul în timpul călătoriei sale ca diplomat şi însoţitor al prinţilor persani Meerza, ce mergeau de la Londra la Constantinopol. „Un ocean de mizerie, noroi şi dezgust”, avea să rezume descrierea oraşului britanicul care, ce-i drept, a avut ghinionul să ajungă la Galaţi într-o foarte ploioasă zi de noiembrie, care făcuse ravagii pe uliţele nepietruite ale aşezării de la malul Dunării.
Se încarcă comentariile...
